Mihai Gruia Sandu, actorul care a învăţat generaţii să râdă cu sens. „Fiecare rol e un Hamlet”

Am stat de vorbă cu renumitul actor într-un moment special, în săptămâna în care a urcat pe scena din Constanța cu spectacolul „Arlechino, unde ești?”. A fost o discuție sinceră, cu haz, dar și cu profunzimi neașteptate, în care am descoperit nu doar actorul, ci și omul care râde, crede, predă, iubește meseria și… fuge de televizor.

- Habar n-am când am debutat. Probabil că am debutat de mai multe ori, dar nu mi-am dat seama. Practic, eu am lucrat ca angajat în două teatre, colaborator în mult mai multe, dar pot să spun că am început cu mult înainte. Deci, am fost în foarte multe cercuri de teatru, cel mai important dintre ele fiind Teatrul studenţesc „Pod”, care a fost de fapt un fel de școală de teatru, în care am învățat atât de multe chestii, încât, în momentul în care am intrat la institut, știam mai multe decât știau colegii mei și chiar mai multe decât profesorii. Toate acestea pentru că practica spectacolului este cea mai importantă școală, de fapt. Teoria, hai să zicem, ajută uneori, te mai deșteaptă, cum se spune, e ca lumânarea la capul mortului. Cam așa.

- Nu, absolut deloc. Nicio generație. Chiar pe linia mea maternă, majoritatea erau preoți, ca să spun așa, au fost vreo trei generații de preoți. În horoscopul meu scria la un moment dat că pot să mă fac actor, avocat sau preot.

- Despre orice. De ce? E ciudat răspunsul, nu? Deci, nu este un spectacol, ci mai mult o chestie interactivă, așa cum stau oamenii de vorbă la o cafea, la un șpriț.

- Cred că este singura reală, singura care are și eficiență. Normal că este o formă de terapie, cea mai importantă formă de terapie, pentru că râsul este, de fapt, expresia detașării. Atunci când râdem, înseamnă că anumite lucruri nu mai sunt atât de importante de apăsătoare și de stresante. Pur și simplu, ne permitem să ieșim din această paradigmă. Râsul este doar forma exterioară. Nu trebuie neapărat să râdem în hohote. E suficient să sesizăm inadvertențele și să ne dăm seama că foarte multe lucruri pe care le-am considerat importante în realitate nu sunt.

- Este o întrebare foarte dificilă și răspunsul este pe măsură, în sensul că școala și experiența pe care am avut-o nu mi-au permis să mă atașez de un rol mai mult decât de altul, pentru că noi am fost învățați că fiecare rol e Hamlet. Nu este adevărat, dar el așa trebuie tratat. Fiecare rol trebuie tratat cu seriozitate maximă, indiferent cât ar fi de mic, de neimportant. N-am avut șansa să joc roluri principale, roluri importante, ca să zic așa, pentru că în 1986, când am intrat în „Bulandra”, nu prea era loc de chestia asta acolo, unde erau mai mult de jumătate din vedetele României. Jocurile erau deja făcute și nici n-am ținut neapărat să intru mereu în față, pentru că, din punct de vedere spiritual, chestia asta este o mare capcană, să începi să te crezi cireașa de pe tort. Nu. Trebuie să stai puțin în banca ta și să iei tot ce se poate. Pentru mine, acolo, avantajul a fost să joc alături de mari actori, hai să le spun, monștri, că unii s-ar simți flatați, alții jigniți, dar acei monștri uriași, tot ce avea „Bulandra” acolo. Nu mai vreau să dau nume. Numai vedete erau acolo, cum spunea și Purcărete: „Ce să fac cu voi? Noi fiind puștii, adică eu, Bănică Junior, Emilia Popescu și mai erau câțiva. Ce să fac eu cu voi? Adică, războiul se duce și cu soldați, iar aici sunteți numai generali, nu poți să faci un război numai cu generali. Acesta a fost avantajul, să fac parte dintr-un colectiv absolut extraordinar, probabil cel mai cel la momentul acela. Pot să spun că mi-a plăcut foarte mult Tristan din „Câinele grădinarului”, rolul din „Visul unei nopți de vară” pus de Liviu Ciulei, unde m-am simțit ca peștele-n apă. Poate că rolurile cele mai importante au fost alea în care practic nu am făcut efort, nu fizic, că fizic făceam, nu mă deranja. M-am simțit foarte bine în aceste roluri, m-am simțit că sunt de acolo.

- În anii '80, teatrul era o oază, era o enclavă închisă, adică ne duceam la teatru ca și cum în jurul nostru nu era ce era. Era o scăpare. Stăteam în teatru toată ziua. Practic, dimineața repetam, seara jucam, încercam să avem lumea noastră, să ne protejăm, cumva, de agresiunea și mizeria care era în jur, evitam contactul cu exteriorul. Între timp, când nu aveam repetiții, mă duceam să și predau.

- Ați spus că nu vă uitați la televizor. A fost mereu așa sau e o decizie recentă?

- Nu mă uitam nici atunci la televizor, cum nu mă uit nici acum. Când s-a întâmplat să mai văd câte ceva, au fost emisiuni al căror sens nu-l înțeleg. Așa, o nebunie de-asta, goana după audiență cu orice preț, fără sens, fără un miez. Noi am învățat că teatrul are mai multe funcții, între care și cea educativă, care la vremea aceea era educativ-ostentativă. Omul când se uită la ceva, trebuie să fie nu numai în zona divertismentului facil, că și prin divertisment poate fi educat omul, dacă există și un miez care să facă niște trimiteri în direcția asta.

- Deci, lumea mă oprește pe stradă tot timpul și uneori în locuri în care nu mă așteptam, deși mirarea mea este că eu nu mai arăt la vârsta asta ca acum 30-35 de ani. Cum mă recunosc? Pentru mine este o mirare. Este ciudat că în București mai puțin, în provincie întotdeauna și am observat că dacă sunt singur, sunt mult mai oprit pe stradă, dacă sunt cu cineva, nu prea.

- Din punct de vedere al expresivității, poate că un rol negativ este mai interesant, este mai cărnos, așa, pentru că un rol negativ îți permite să te duci în zone mai pline de expresivitate ca să nu zic mai rău. Într-un an, de fapt cam în două stagiuni, mi s-a întâmplat să joc Diavolul. Și într-o piesă la Metropolis și la Filarmonică și într-un film. Și aveam în distribuție o fostă studentă care venea cu mir. Îmi spunea: „Domnule profesor, înainte să intrați în scenă, să vă dau cu mir, să nu vă intre rolul în viață".

- Iar trebuie să generalizez și nu se poate. Măi, copii, dacă nu puteți altfel, țineți-vă de chestia asta și sunt anumite lucruri care trebuie făcute în așa fel încât să vă puteți urma ținta. Dacă puteți trăi fără ea, nu vă apucați.