Căminul pentru persoane vârstnice de pe strada Unirii nr. 104 adăpostește, la acest moment, 187 de persoane şi mai există alte trei dosare în lucru. Listele lungi de aşteptare care existau pe vremuri au dispărut, pentru că sunt locuri suficiente pentru toată lumea, spaţiul fiind generos (298 de locuri în total). Potrivit directorului căminului, Monica Nistorescu, beneficiarii au vârsta cuprinsă între 65 şi 93 de ani. În acest loc, persoanele de vârsta a treia sunt îngrijite, răsfăţate şi îşi petrec ultimele zile, luni sau ani de viaţă.
- Publicitate -
Fiecare locatar de aici are propria lui poveste de viaţă. Unele sunt mai interesante, palpitante, altele mai triste, cu multă amărăciune în ele. Toţi îşi aduc aminte de vremurile frumoase din tinereţe şi ar da orice să poată da anii înapoi, să fie, din nou, în putere, doar că, din nefericire, timpul nu iartă pe nimeni şi îşi pune din plin amprenta asupra oamenilor. Poveştile lor sunt extrem de interesante, dar pentru ediţia de astăzi a cotidianului nostru am ales să discutăm cu Maria Leşeanu, care se apropie cu paşi repezi de 90 de ani. Femeia este născută în data de 7 iunie 1933, s-a căsătorit la vârsta de 18 ani cu soţul ei, care la vremea respectivă avea 20 de ani. Au avut o viaţă frumoasă împreună şi au avut un singur copil, un băiat. Din păcate, alesul vieţii a plecat la cele veşnice în 1990, apoi, rând pe rând, i-au murit toţi cei apropiaţi, socrii, părinţii, prietenii.
„Numai în doliu am stat, numai în negru îmbrăcată”, ne-a declarat femeia. Bolnavă fiind, în anul 2009, s-a hotărât să vină la Căminul pentru persoane vârstnice.
„Plecasem din garsoniera pe care o deţineam ca să stau la fiul meu, dar nu am mai vrut să stau la el, pentru că ne era greu într-o casă de numai două camere. Atât el, cât şi nora mea nu au fost de acord ca să vin aici, dar eu am venit şi mi-am depus singură dosarul la cămin, fără ca ei să ştie, doar că abia după un an şi jumătate am reuşit să prind un loc, pentru că erau foarte multe persoane pe lista de aşteptare. Acum, sunt foarte liniştită la cămin, iar după o viaţă întreagă de muncă (muncitoare la Energia), acum pot spune că mă relaxez. Am lucrat la cauciucuri, o muncă foarte grea, dar trebuia să muncesc”, a precizat bătrânica.
La cămin nu o deranjează nimeni, stă liniştită în garsoniera care i-a fost repartizată. Vârsta nu îi mai permite să facă anumite lucruri sau să desfăşoare anumite activităţi, dar, cum este foarte credincioasă, în timpul liber citeşte multe cărţi de rugăciuni. În urmă cu câţiva ani, mai croşeta, împletea, dar acum starea fizică nu îi mai permite, o doare spatele şi nu mai poate sta aplecată şi nici vederea nu o mai ajută atât de mult încât să desfăşoare astfel de activităţi.
În schimb, are în suflet o imensă durere: de doi ani şi jumătate i-a murit unicul fiu, la numai 64 de ani, şi de atunci, inima sa este, efectiv, împietrită de durere. Deşi a trecut ceva timp de la tragicul eveniment, mintea ei nu poate procesa încă dispariția sa, iar întrebarea care îi stă mereu pe buze este de ce s-a întâmplat acest lucru.
„De ce a murit el şi nu eu, că sunt bătrână?”, ne-a spus doamna Maria, cu ochii înlăcrimaţi.
Din păcate, din cauza problemelor de sănătate pe care le are, cu inima, cu fierea, ficatul, spatele, stomacul, picioarele care nu o mai ascultă ca-n tinereţe, ea nu poate ajunge la mormântul fiului decât foarte rar, doar când unul dintre nepoţii săi are timp să o ducă. Este mulţumită, totuşi, că poate ajunge mereu la bisericuţa din curtea căminului şi se poate ruga acolo pentru sufletul său. Şi, nu, nu este de acord cu zicala care spune că timpul vindecă rănile. Ba, dimpotrivă, deseori, mintea refuză să accepte că viaţa merge înainte, mutilată, lipsită de râsul cristalin al persoanelor iubite, iar timpul sapă răni adânci în suflet.
