Concurs Anaid Tavitian – "o mică parte a acestui curcubeu care este un spectacol"

Anaid Tavitian, secretar literar al Teatrului de Stat Constanța, se poate lăuda, în ciuda faimoasei sale modestii, cu faptul că este, de ani de zile, alături de actorii constănțeni, fiind martoră la reușitele sau deziluziile lor, înțelegându-le cel mai bine sensibilitatea și reperele după care se ghidează.
Împlinind, recent, 30 de ani de carieră dedicată teatrului, Anaid Tavitian a transformat iubirea pentru scenă într-o profesie "mai mult decât profesie". Sub semnătura sa, au văzut lumina tiparului lucrările "Thalia Ex Ponto la cumpăna dintre milenii" și "Leac pentru drac", realizate împreună cu regretata Georgeta Mărtoiu. Planurile editoriale nu se opresc aici, urmând ca domnișoara Anaid, așa cum îi spun prietenii, să lanseze cartea "Povești cu păpuși", dedicată Teatrului de Păpuși Constanța, ajuns la 50 de ani de existență.
- Cum a început povestea de dragoste dintre dvs. și teatru?
- Radioul a fost cel care mi-a deschis gustul pentru teatru. În copilărie, aveam un radio Philips, și, la 8 seara, era o emisiune care se numea "Noapte bună, copii". Timp de 10 minute, un mare actor al teatrului românesc spunea o poveste. Și nu dormeam până nu ascultam acea poveste. Mai târziu, mama m-a dus la Teatrul de Păpuși, apoi la cel de dramă.

"Gustul pentru teatru se cultivă în familie"
Învățătorul meu ne ducea la Teatrul de Păpuși drept recompensă pentru că luam nota 10. Pentru generația mea, un semn al maturității nu era să fumezi sau să mergi la discoteci, ci să mergi la teatru singur, neînsoțit de familie sau de dascăli. Părinții ne dădeau bani să bem un suc la bufetul teatrului și să ne cumpărăm caietul - program.
Chiar mă bucur că acum, generația tânără revine la teatru, fără să fie adusă, ci din proprie inițiativă. Aproape majoritatea spectatorilor sunt tineri. Revenind, gustul pentru teatru se cultivă de către familie și școală.
La Teatrul de Stat am devenit secretar literar acum 30 de ani, prin repartiție guvernamentală. Am absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "IL Caragiale" din București, secția de Artă și metodologia spectacolului de teatru, film și televiziune, deci aveam triplă specializare. Era considerată o facultate de lux, pentru că eram foarte puțini și cheltuielile cu noi erau foarte mari. Era o facultate specială, în care relațiile erau foarte speciale între învățăcei și profesori.
Am avut profesori de marcă : Ion Toboșaru, Ileana Berlogea, Mihaela Tonitza Iordache, Florian Potra. La actorie, am avut colegi care au devenit mari nume ale scenei românești: Adrian Pintea, Marcel Iureș, Șerban Ionescu. Era o facultate în care conta foarte tare cultura generală, deci am fost o generație care a citit foarte mult, și care a rămas cu gustul pentru lectura aceea, la care revii de fiecare dată.
Am fost generația care a avut șansa să cunoască mari oameni de teatru. În anii ’70 – ’80, în România regizau Liviu Ciulei, Lucian Pintilie… Erau spectacole pe care le-am revăzut de câte 30 - 40 de ori, cum a fost "Azilul de noapte" al lui Liviu Ciulei. Avea o distribuție strălucită: Toma Caragiu, Gina Patrichi, Ion Caramitru.
- Ce a stat la baza deciziei de a lucra în Constanța, având în vedere oportunitățile oferite de mediul din capitală?
- Recunosc că am ales să vin la Constanța și din motive sentimentale. Sunt foarte legată de orașul acesta. Am avut și o familie specială care m-a determinat să vin aici… Când ajung în Constanța parcă respir mai bine, n-aș putea să trăiesc în altă parte decât la Constanța. Așa simt.

"Am purtat pălăriuță de pai și rochie lungă"
- Ați cochetat și cu actoria în perioada facultății?
- Am avut o tentativă de actorie, dar nu în teatru, ci în film, pentru că sunt un om foarte timid de felul meu. S-a întâmplat în anul 3 de facultate, când mi-a fost dat un rol mic într-un film a cărui acțiune se întâmpla prin 1800, într-un colegiu. Am purtat pălăriuță de pai și rochie lungă pentru acel rol. Filmul a plecat la Cannes, la o secțiune specială pentru filme studențești, și a câștigat chiar și un premiu. Ani de zile, acest fapt a fost un subiect de glumă între mine și colegii mei. Eu le spuneam: "Știți, eu am ajuns la Cannes și am luat premiu, nu știu dacă voi veți ajunge vreodată". Teatrul mi-ar fi plăcut…
La cea de-a doua ediție a Festivalului de Teatru Antic desfășurat la Constanța, regizorul Silviu Purcărete a vrut să mă distribuie într-un rol de figurație.
Nu m-au lăsat, însă, pentru că aveam mult de muncă, de organizat festivalul… au glumit, spunându-mi "avem de lucru, și tu vrei să fii artistă?". Am suferit eu
ce-am suferit, după care mi-a trecut. Eu mi-aș dori ca în programa școlară să fie trecute și cursuri de actorie. Sigur că nu vor ajunge toți actori și regizori, dar toți vor învăța să vorbească și să se miște frumos, cu eleganță și, mai ales, să fie dezinhibați.
- Care au fost momentele care v-au marcat cariera?
- Meseria de secretar literar este o profesie din umbră. Nu e o profesie publică, și atunci te întrebi care este bucuria. Preaplinul meu a fost că am putut să-mi aduc contribuția la organizarea de festivaluri, și apoi că am avut privilegiul de a cunoaște oameni de excepție, fie actori, regizori, fie scenografi sau compozitori: Cătălina Buzoianu, Iosif Herțea, Mihai Tofan, Marcel Chirnoagă, Alexa Visarion, Ildiko Kovacs… Am această bucurie de a primi, din partea lor, salutări personale și în scris. Ca secretar literar o să fiu o parte mică a acestui curcubeu care este un spectacol. Acestea au fost lucrurile care m-au determinat să rămân în teatru. Oamenii, colegii mei, marea…

"Am convingerea că festivalul de teatru antic va fi reluat"
Am venit în teatru în 1978, primul an în care s-a organizat primul și unicul festival de teatru antic din România, "Seri de teatru antic", care a folosit ca spații de joc ruinele cetății Histria, cetatea Callatis și Monumentul Triumfal de la Adamclisi.
La cea de-a doua ediție, spectacolele s-au jucat pe o porțiune de plajă aproape de Pescărie, unde este un mic dâmb. Locul era foarte potrivit pentru povestea sfârșitului războiului troian, în care femeile troiene erau luate prizoniere de greci. Spectacolul începea tulburător: spectatorii vedeau acest grup de femei care cobora înhămat la calul învingătorilor. Până și machiajul era tulburător: fond de ten alb, peste care era lipit nisip. Atât "Hecuba", cât și "Legendele Atrizilor" au fost gândite să fie prezentate exact ca acum 2000 de ani, când spectacolele se încheiau pe apusul soarelui. Se punea accent pe natură, pe faptul că lumina cade într-un anumit fel, colorând fețele oamenilor. Pentru mine, nici un instrument de ecleraj, oricât de sofisticat, nu poate egala acele momente.
La Histria, singurele sunete care au "tulburat" liniștea spec-tacolului "Legendele Atrizilor" au fost zborul lin al pescărușilor și valurile mării. Pietrele aveau o culoare bleu spre gri argintiu și bronzau fețele actorilor. În final, pe apă pleca o mască supradimensionată a unei statuete descoperită în anii ’60 într-un atelier din Mangalia. Acea mască a fost și sigla festivalului. La sfârșitul spectacolului, pe mască era montat un fitil aprins, pentru ca masca să fie, apoi, lăsată să plutească pe apă, ca un mesaj trimis peste vremuri. După ce s-a terminat spectacolul s-a lăsat o liniște de câteva minute, publicul parcă nici nu respira, după care au izbucnit ropote de aplauze.
Îmi aduc aminte de o întâmplare amuzantă de la finalul spectacolului, când actorii și invitații au mers la un restaurant. Pe drum, unul dintre actori, obosit și flămând, a spus: "Ce miros vine! Suntem niște zei! S-a făcut un sacrificiu în cinstea noastră!". Din spate s-a auzit vocea inconfundabilă a unui mare cronicar, Valentin Silvestru, care iubea și aprecia foarte mult teatrul și actorii constănțeni: "Așa este, spectacolul dvs. a meritat sacrificiul".
Am convingerea că, la un moment dat, acest festival se va relua. Se vorbește, acum, atât de mult despre turism cultural, dar noi, acum 30 de ani, făceam deja acest lucru, pentru că foloseam patrimoniul fabulos al Dobrogei.
- Cum priviți acum teatrul, după ce, timp de 30 de ani, ați fost martoră la toate schimbările prin care a trecut?
- Indiferent cum s-a numit teatrul, cum s-a organizat sau reorganizat, eu am rămas secretarul literar. Din această ipostază, ai șansa să simți pulsul teatrului, să fii părtaș la emoțiile lui. Dragostea mea pentru teatru s-a transformat într-o profesie. De fapt, e mai mult decât o profesie ce se întâmplă în teatru. Fiecare dintre cei care muncesc în teatru sunt foarte importanți… mie așa îmi place să spun, că un spectacol este ca un curcubeu care are tonuri diverse, unele mai estompate, unele mai puternice, iar spectatorii îl văd în întregul lui. Actorii sunt cei care se văd, și așa trebuie să fie, dar în spatele lor se află o mică industrie. Spectacolul e ca un ceasornic elvețian, fiecare din acele rotițe fiind foarte importantă… dacă una dintre ele nu funcționează, lucrurile nu mai merg bine.
- Ce vă doriți în continuare, după 30 de ani de lucru în slujba teatrului?
- Îi doresc teatrului să-și sărbătorească centenarul la fel de frumos ca și semicentenarul. În curând voi lansa și cea de-a treia carte, "Povești cu păpuși", pentru că simt că am o datorie față de cei care au făurit Teatrul de Păpuși și față de trupa tânără de astăzi. Arta teatrului este atât de fragilă, ea trăind prin memoria noastră afectivă și prin scris. Spectacolul este ca un fulg de zăpadă prins în palme, care se topește în căldură și lumină. Atunci noi, cei din spatele scenei, suntem datori față de artiști să fixăm în memoria celor care vin aceste momente.