Cronică de peste Atlantic (II)

Foileton de Gabriela S.

Iarna în Chicago
Iarna în Chicago este cruntă. Furia vântului arctic și tăișul ascuțit al gerului continental străpung uneori chiar și protecția oferită de hainele călduroase de iarnă, făcându-te să le simți până la oase, iar viscolul aprig șfichiuiește fără milă fețele trecătorilor înghețați și fațadele clădirilor.
Este o dimineață ca oricare alta, pe care o încep sorbindu-mi cafeaua aburindă, cuibărită în moliciunea fotoliului imens în living, lângă balcon, undeva la etajul 19. Poziția apartamentului meu îmi oferă o panoramă sublimă asupra lacului Michigan. Acum pot observa cum pe luciul argintat al apei plutesc bucăți de gheață imense desprinse de malul înghețat. Gândul mă poartă înapoi spre anii de liceu, undeva în Eforie Sud, când, împreună cu colegii de clasă, admiram dantela de gheață aruncată anapoda de valurile Mării Negre ce se spărgeau de sta-bilopozii digurilor de protecție ai plajei.
Gata cu visele frumoase, începe o nouă zi de lucru.
După cât de frig este afară se pare că nu am șanse să mă îmbrac elegant în drum spre serviciu, pentru că acolo ținuta mea este obligatoriu business. Femeile americane înclină, în general, spre confort și nu neapărat spre eleganță, atunci când este vorba de îmbrăcăminte și încălțăminte. Dacă urci într-un autobuz din Lincoln Park spre downtown, devine haios când încă nu ești familiarizat cu imaginea tinerelor în jur de 20-30 de ani, ieșite din facultate, căsătorite sau încă nu, care sunt încălțate ca la circ: cizme Ugg, foarte călduroase, fără toc sau orice formă decentă, atât de urâte încât și bunica de la țară în România ar avea ceva rețineri în a le purta la biserică duminica.
Sincer..., după 12 ani în Chicago și multe perechi de pantofi eleganți ajunse la gunoi în mod rapid, am adoptat filozofia locală și mi-am cumpărat o pereche de cizme Ugg, maro și hidoase, cu o margine de blană, ca să apară măcar un picuț mai normale decât modelul tipic, din topor aproape. Dar și acestea, când au fost observate de Tudor, iubitul meu, sculptorul român, într-o dimineața când m-a dus la serviciu, mi-au fost imediat criticate, ca fiind monstruoase și foarte nepotrivite cu imaginea chic pe care încerc să o păstrez, nu de alta, dar să nu mă americanizez complet, spune el.

Imigranți fără generație în America
Săptămâna asta am avut ședința lunară în care raportăm șefului stadiul proiectelor la care lucrăm, în paralel cu piața bancară și economia globală de moment.
Indexurile pieței au stagnat în medie pentru aproape o lună în decembrie și începutul lui ianuarie, apoi în a doua jumătate au început să alunece în roșu (scăderea valorii indexurilor pieței) mai mult decât era prevăzut. Piața imobiliară, care reprezintă un factor crucial în economia americană, a înaintat în teritorii negative în privința vânzărilor de locuințe în ultima lună, cum de altfel se întâmplă pe întreg mapamondul. Ratele de împrumut au crescut relativ în comparație cu lunile trecute și efectiv așteptăm să auzim decizia de sus.
Toate bune și normale pentru momentul de criză prin care trecem, dar teama nu te lovește atât de tare decât atunci când ți se spune, într-o conversație relaxată, spre sfârșitul ședinței (mai discutăm cărți noi pe care le citim sau seminarii la care am participat recent), că imigranții nu aparțin nici unei generații americane. Șeful meu învățase asta recent dintr-un seminar prezentat de Chuck Underwood, autorul unei cărți recent apărute – "The Generational Imperative - Understanding Generational Differences In The Workplace, Marketplace and Living Room". Ideea este că fiecare generație are anumite valori esențiale, atitudini în cariera profesională, calități și defecte la locul de muncă. Este imperativ pentru companii și management să înțeleagă aceste diferențe care vor influența succesul sau eșecul acelei afaceri pe viitor. Însă, surpriză!, imigranții care ajung în America după vârsta de formare, adică după absolvirea liceului, nu intra în nicio categorie.
Acest gen ingrat de rațiune, tipic american, mi-a blocat gândirea și auzul. A fost ca o baie în lacul înghețat în mijlocul iernii. Adică eu, la momentul de față, după ce mi-am petrecut aici o treime din existență și am adoptat modul american de gândire într-un grad destul de avansat, cărui loc aparțin??? Sunt prea detașată de România, de unde am plecat după liceu și de care am fost departe prea mult timp, încercând să mă încadrez într-un mediu străin care-mi oferă oportunități, dar, în același timp, nu aparțin nici unei generații americane. Greu de crezut, dar poate că nu neapărat necesar…

Ca păsările migratoare…
Din pricina programului încărcat, cinez de multe ori în oraș cu prietenii sau cu Tudor. Săptămâna asta am decis să gătesc pentru el într-o seară. O cină romantică, tipic românească (cum numai mama o pregătea acasă, în România) la lumina lumânărilor, cu acorduri de melodii lente plutind în aer. Sigur îl voi surprinde în mod plăcut.
După cină, întinși comod pe canapeaua din living, îmbujorați de văpaia șemineului, cu un pahar de Cabernet în mână, printre gesturi de tandrețe și afecțiune am dezbătut și subiectul lipsei sau declinului de identitate pe care amândoi și orice român imigrant în străinătate îl simte usturându-i pielea mai devreme sau mai târziu.
Tudor a venit aici cu părinții lui, din Timișoara, înainte de liceu și este mai integrat, într-un fel, în societatea americană decât mine, doar în virtutea faptului că a terminat liceul aici. Accentul lui este mai subtil decât al meu, iar engleza îi este perfectă, scrisă și vorbită.
Concluzia a fost că nu există un răspuns perfect la această dilemă. Majoritatea plecăm de acasă de nevoie sau în căutarea a ceea ce credem că România nu ne poate oferi.
Dar, de cele mai multe ori, găsim ce ne-am dorit într-o măsură relativă, pierzându-ne identitatea, uitând de noi, fiind obligați să o facem pentru a ne integra, pentru a nu fi priviți ca "outsiders". Devenim un fel de crepusculi de lumină, bântuiți de amintirile plaiurilor natale, roboți umanoizi goliți de sentimente, urniți doar de sentimentul datoriei bine îndeplinite. Suntem ca păsările migratoare ce revin an de an acolo unde au văzut lumina zilei, umplându-și sufletele cu fericire cât să le ajungă până la următoarea întoarcere acasă. Dar, oare, unde le este casa cu adevărat?
O încercare de a umple acel gol este să ne înconjurăm de alți români. Mulți ne aciuăm cu serviciul în comunitatea româ-nească sau avem familii și prieteni majoritari români. De sărbători ne strângem în grupuri, de la copii până la bătrâni, și mergem la colindat la alte case de români, cântând dulci colinde românești. Aceste obiceiuri și-au pus amprenta sufletească de neșters pe noi, cei care am crescut cu ele, amprentă pe care, mai apoi, îmi place să cred că o vom transmite copiilor noștri.
Tudor, deși nu are caracterul perfect, are multe calități pe care le admir la un bărbat: vârsta și înțelepciunea, baza de cunoștințe generale, educația de acasă, talentul de sculptor, ce poate rivaliza cu al celor mai renumiți artiști ai momentului, blândețea, generozitatea față de alți români pe care-i ajută fără ezitare, așteptări sau reproșuri. Dar, deasupra tuturor acestor calități pe care i le admir, se suprapune faptul că este român ca și mine. O frântură de viață ce-mi alină dorul de casă, de România mea dragă.