Centenarul Marii Uniri a românilor. Un eveniment de o importanță capitală pentru destinele națiunii

Anul acesta, se împlinesc 

100 de ani de la Marea Unire 

a Românilor, înfăptuită 

la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Fiind cea mai importantă zi din istoria românilor, noi sărbătorim, la 1 Decembrie, 

și Ziua Națională a României. Dar, de-a lungul timpului, 

Ziua Națională a României 

s-a sărbătorit la date diferite. 

Astfel, din anul 1867 și până în anul 1947, s-a sărbătorit la 10 mai, această zi reprezentând data la care, în anul 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen devenea domnitorul României. În perioada 1948 - 1989, Ziua Națională a României s-a sărbătorit la 23 august, această dată fiind legată de ziua în care, în anul 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, țara noastră a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Începând cu anul 1990, Ziua Națională a României se sărbătorește la 1 Decembrie, amintind de anul 1918, când, la acea dată, se desăvârșea unitatea națională a românilor. 

Prima unire politică a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei a fost de scurtă durată și s-a realizat în timpul domnitorului Mihai Viteazul, în anii 1599 - 1600. După două secole și jumătate, în ziua de 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 a fost ales domnitor și în Țara Românească. Astfel, prin dubla sa alegere, s-a realizat primul pas al unirii celor două Principate Române: Moldova și Țara Românească. Deși domnia sa a fost de scurtă durată, de doar șapte ani, în acea perioadă s-au pus bazele statului modern român. 

În anii 1877-1878, s-a desfășurat războiul dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, pentru controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. România a intrat în război de partea Rusiei, pentru a-și cuceri, pe câmpul de luptă, independența declarată, în Parlamentul României, în ziua de 9 mai 1877. La sfârșitul războiului, în urma Congresului de pace de la Berlin, din iulie 1878, României i-a fost recunoscută independența de către marile puteri europene. În schimbul sudului Basarabiei, care i-a fost luat cu forța de către Rusia, România a primit Dobrogea cu Delta Dunării și Insula Șerpilor. 

În ziua de 28 iulie 1914, între Puterile Centrale și Antanta a izbucnit Primul Război Mondial. România și-a declarat neutralitatea, însă, după doi ani, a intrat în război de partea Antantei, cu scopul declarat de a-și elibera teritoriile locuite de români de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Era vorba de Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. 

Unirea Basarabiei 

- 27 martie 1918 

Mișcarea de eliberare națională a românilor din Basarabia s-a intensificat în urma Revoluției ruse din februarie 1917 și a căderii țarismului. La Chișinău, s-a înființat Partidul Național Moldovenesc, în programul căruia se sublinia necesitatea unei autonomii largi a Basarabiei, a dobândirii drepturilor cetățenești și a drepturilor naționale pentru românii din Basarabia și de dincolo de Nistru. 

În toamna anului 1917, anarhia a cuprins tot mai mult Basarabia. Vechile autorități s-au dovedit neputincioase în fața actelor de dezordine și violență. Inițiativa a fost preluată de militari, care au convocat Congresul Soldaților Moldoveni, la care au participat 800 de delegați, reprezentând aproximativ 200.000 de ostași de pe toate fronturile. Pentru administrarea Basarabiei autonome, Congresul a constituit Sfatul Țării, alcătuit din reprezentanți ai tuturor naționalităților, confesiunilor și orientărilor politice, asociațiilor profesionale și culturale. 

În ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat, cu unanimitate de voturi, independența. În Basarabia, curentul care cerea unirea era de nestăvilit. Tot mai multe organizații, comitete, adunări și delegații se pronunțau în acest sens. În după-amiaza zilei de 27 martie 1918, a avut loc ședința Sfatului Țării, care a adoptat Hotărârea de unire. Iată cum începe textul Rezoluției de unire: 

"În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile ei granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România". 

Hotărârea a fost primită cu entuziasm și satisfacție de românii de pretutindeni, conștienți că, în vremuri grele, se realiza un pas important în înfăptuirea României întregite. Unirea Basarabiei cu țara a stimulat lupta de eliberare a românilor aflați încă sub stăpânire străină. 

Unirea Bucovinei 

- 28 noiembrie 1918 

Datorită repetatelor lupte desfășurate pe teritoriul său, a ocupației rusești din unele zone și a numeroaselor încorporări, Bucovina a avut multe de îndurat în timpul Primului Război Mondial. Liderii mișcării naționale a românilor din Bucovina au organizat o importantă adunare națională la Cernăuți, la care au participat deputații din Parlamentul de la Viena, foștii deputați din ultima Dietă bucovineană, primari din localitățile provinciei și numeroși reprezentanți ai populației românești. După discuții animate, a fost adoptată o Moțiune prin care se hotăra "unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent". 

În ziua de 28 noiembrie 1918, s-au desfășurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți. Președintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moțiunea, care s-a constituit într-o hotărâtă Declarație de unire. În Moțiune este subliniat caracterul românesc al Bucovinei și asuprirea națională din cei 144 de ani de stăpânire străină. Membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: "Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României". 

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului 

- 1 decembrie 1918 

Mișcarea națională din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș s-a intensificat în toamna anului 1918. În lunile septembrie și octombrie, s-au pus bazele colaborării între Partidul Național Român și Partidul Social Democrat din Transilvania și Banat, în vederea constituirii unui Consiliu Național Român. 

În octombrie 1918, la Budapesta, sub președinția lui Ștefan Cicio-Pop, s-a constituit Consiliul Național Român Central (sau Marele Sfat Național Român), compus din șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase reprezentanți ai Partidului Social Democrat. La începutul lunii noiembrie, Consiliul și-a mutat sediul la Arad. La 20 noiembrie 1918, Marele Sfat Național a lansat Convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, pentru ziua de duminică, 1 decembrie. 

Desemnarea delegaților la Adunare s-a făcut pe principii democratice, în adunări deschise, fiind aleși: țărani, învățători, preoți, avocați, studenți, ofițeri, soldați, muncitori, meseriași etc., reprezentând toate categoriile sociale, organizațiile politice și militare, societățile și instituțiile bisericești, culturale și profesionale. La Alba Iulia au sosit 1.228 de delegați/deputați, de drept sau aleși. Din toate ținuturile transilvănene, bănățene, maramureșene și ungurene au venit peste 100.000 de români. 

În dimineața zilei de 1 decembrie 1918, în Sala Cazinoului, numită de atunci Sala Unirii, s-au întrunit delegații oficiali, precum și alte persoane, între care și reprezentanți ai Basarabiei și Bucovinei. Președintele CNRC, Ștefan Cicio-Pop, a rostit cuvântul de deschidere. Discursul solemn a fost prezentat de Vasile Goldiș, care a făcut o incursiune în istoria românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină. 

V. Goldiș a prezentat Rezoluția de unire, în care, la punctul I, se prevedea: "Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre". 

După cuvântările susținute de Iuliu Maniu și Iosif Jumanca, Gheorghe Pop de Băsești a supus spre aprobare Rezoluția de unire, care a fost adoptată în unanimitate. În cadrul Conferinței de pace de la Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, diplomația română s-a angajat într-o amplă acțiune care avea în vedere recunoașterea internațională a Marii Uniri. 

Hotărârile adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, în anul 1918, au exprimat poziția națiunii în acele vremuri. Consemnând Unirea, ele au prezentat și sensul dezvoltării democratice a societății, prevăzându-se explicit sau implicit: reforma agrară, votul universal, egalitatea tuturor cetățenilor indiferent de etnie, limbă, religie etc. Marea Unire a condus la creșteri însemnate: de la aproximativ 137.000 kmp, suprafața țării a sporit la 295.000 kmp, iar populația s-a mărit de peste două ori, ajungând, în 1920, la 15.540.000 locuitori. 

v v v 

În concluzie, România întregită s-a înfăptuit pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebiscitar. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a însemnat un eveniment de o importanță capitală pentru destinele națiunii, marcând sfârșitul unei etape și intrarea societății românești într-o nouă perioadă a evoluției sale istorice. 

La mulți ani, români! La mulți ani, România! 

Cercetător științific dr. 

Sorin Marcel COLESNIUC, 

Director general al Muzeului 

de Istorie Națională 

și Arheologie Constanța