Aniversăm o Românie care nu mai există!

537
Aniversăm o Românie care nu mai există! - centenarpag5-1543424221.jpg
La 1 Decembrie, aniversăm Centenarul unei Românii care nu mai există. 
Este vorba, desigur, în primul rând despre teritoriu. 


România Mare a murit de aproape opt decenii, în 1940, când Basarabia, jumătatea nordică a Bucovinei, ținutul Herța și jumătatea sudică a Dobrogei au fost pierdute cel mai probabil definitiv. Actul Unirii Basarabiei și Actul Unirii Bucovinei au fost anulate atunci, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, provinciile fiind ocupate fără rezistență de URSS și Bulgaria. Puțini oameni politici și la fel de puțină armată au cerut rezistență și apărarea idealului împlinit în 1918. Teama de Armata Roșie, de complicațiile geopolitice ale momentului (adică posibile atacuri din partea Ungariei și Bulgariei vecine, combinate cu reacțiile Germaniei naziste) și impotența clasei politice și militare au aruncat la coșul de gunoi al istoriei momentele celeste de la Chișinău (27 martie 1918) și Cernăuți (28 noiembrie 1918). 
Clasa politică și elita intelectuală care au conturat Unirea de la 1918 au sfârșit în pușcăriile comuniste, sub acuzații de crime de război, de uneltire împotriva statului sau de spionaj în favoarea statelor occidentale. Artizanii Unirii Basarabiei și ai Unirii Transilvaniei au avut cel mai mult de suferit în închisorile țării, după instalarea regimului comunist. Iuliu Maniu, figură legendară a Neamului, a fost aruncat în groapa comună a pușcăriei politice de la Sighet și nici astăzi, la Centenar, nu i-au fost găsite rămășițele. Au fost arestate și figurile luminoase ale Bisericii Ortodoxe, Bisericii Greco-Catolice și Bisericii Romano-Catolice: abia după decenii de carceră și izolare se pot pronunța numele lor. 
Cu alte cuvinte, ctitorii Unirii au fost scoși prin forță din istorie și trimiși în închisoare. Desigur, la Centenarul Unirii încă nu se pot arăta vinovații pentru aceste crime. 


Regele Ferdinand și Regina Maria, mult curaj și patriotism 
Monarhia constituțională, unul dintre stâlpii istorici ai Unirii de la 1918, a devenit un concept ridiculizat de opinia publică și clasa politică românească în ultimele șapte decenii. Povestea aceea cu Regii și Reginele României care au furat poporul o știți? Nu se poate să nu o fi ascultat măcar o dată într-o sesiune parlamentară sau din gura vreunuia dintre cei o mie de miniștri pe care i-a avut România în ultimii 30 de ani. 
Regele Ferdinand și Regina Maria au dovedit curaj, patriotism, inteligență, neobosită credință în Dumnezeu și Neam când au decis să nu facă pași înapoi în cumpliții ani ai refugiului de la Iași (1916-1918). Niciunul născut pe pământ românesc, cei doi Suverani au întruchipat, atunci și mai apoi, tot ceea ce România putea da în talent, abnegație, onoare și curaj. 
Mai mult decât au dat Regele Ferdinand și Regina Maria, istoria acestui Neam nu a mai cunoscut la niciunul dintre lideri. Societatea românească de la 1918, ieșită din coșmarul Primului Război Mondial și hrănită cu idealurile iubirii de România, era una majoritar altruistă. Credeți că ar exista astăzi, în România noastră, mai bine de 100.000 de oameni care să meargă pe jos sau cu mijloace de transport rudimentare zeci și sute de kilometri pentru a nu vedea și auzi? Căci, v-ați gândit poate, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 nu existau boxe, camere de luat vederi, rețele de socializare, nici măcar vetusta presă tipărită. Cu toate acestea, un ideal vechi - astăzi i-am spune și exaltat - și anume patriotismul a stat la baza manifestărilor de bucurie, de speranță, dar și decizie pe care le aniversăm de fiecare 1 Decembrie. 
Astăzi, societatea românească nu pare a fi ieșit din confuzie și, după ce mai bine de 25% din populația țării a căpătat statut de emigrant economic în ultimul deceniu, aniversează Centenarul Unirii. 
Comunitățile etnice istorice ale țării au prețuit cum se cuvine Actul Unirii. Sașii ardeleni s-au adunat la Mediaș și, primii după românii de la Alba Iulia, au salutat Proclamația de la 1 Decembrie 1918. La fel au făcut toți ceilalți: evrei, turci, tătari, poloni, greci, ruși lipoveni, albanezi, italieni, armeni, sârbi, cehi, slovaci, croați. La fel au făcut și maghiarii din Transilvania. 
La aproape trei decenii de la Unire, după instalarea regimului totalitar comunist, sute de mii de evrei și germani (aceia care au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial) au fost vânduți pe valută, precum vitele de târg, prin negociere, de către regimul patronat de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Patrimoniul istoric și al memoriei provinciilor multietnice a fost afectat definitiv și distrus ireparabil: Transilvania, Bucovina, Banat, Dobrogea. Încă înainte de vânzarea germanilor și evreilor, Dobrogea fusese golită de germani (în 1940), de bulgari (după Tratatul de la Craiova din 1940) și de o parte a turcilor și tătarilor (după 1936). 


România de astăzi trebuie 
să-și accepte întregul trecut 
La Centenarul Unirii comunitățile istorice etnice, care ne-au fost alături în 1918, sunt insignifiante numeric și aflate, cele mai multe, la ultima generație. 
Armata română, care a fost înfrântă în câteva săptămâni în toamna anului 1916, după dezastrul de la Turtucaia, a fost refăcută cu ajutor francez și, în vara anului 1917, a dat tributul de glorie și onoare acestui Neam. Locurile memoriei, întâlnite peste tot în țară, au înscrise numele eroilor. Puține sunt, însă, îngrijite și respectate cum se cuvine. 
Armata română, astăzi, este una dintre instituțiile cele mai moderne ale țării și colaborează cu marii noștri aliați. Pe teatrele de război ale lumii secolului XXI, acolo unde niciun om politic sau investitor din România nu a călcat vreodată înainte, militarii se străduiesc să repare pacea stricată și să aducă ordine. Prin ei, România capătă recunoaștere, importanță internațională și ceva ce înseamnă mai mult decât toate la un loc: respect. 
Memoria Unirii de la 1918 ar trebui să oblige România de astăzi să accepte întregul trecut și să provoace benefic viitorul. Asumarea răspunderii morale pentru eșecurile din ultimul secol ar fi una dintre cele mai bune premise ale unui viitor mai clar, mai sigur, mai prosper, mai stabil și mai democratic. 
Nu se mai poate repara nimic din ce s-a distrus. Tocmai de aceea, România merită să meargă mai departe, privind înspre istorie, dar și spre viitor. Instituții politice și administrative consolidate și redutabile, pentru ca tot ce s-a întâmplat în ultima sută de ani să nu se mai repete. Un stat de drept, egal și corect pentru toți cetățenii lui, care să promoveze un trai decent, educație, sănătate, cercetare, infrastructură modernă, acces transparent la decizie. Acestea ar reprezenta garanția indubitabilă că, din toată experiența ultimului secol, România a pus în zestrea sa de memorie tot ceea ce trebuie să construiască temeinic. 
Din experiența Centenarului, România ar trebui să fi învățat deja că experimentele alianțelor cu puterile nedemocratice, indiferent de potența lor militară, sunt nefaste pentru binele țării. România ar trebui să fi învățat deja că lozincile privind capacitatea de a ne apăra singuri, de a stabili doar noi înșine (în speță, clasa politică) ce obiective se trasează în vecinătatea imediată și în interiorul alianțelor externe din care facem parte reprezintă un experiment aruncat deja la coșul de gunoi al istoriei, după condamnarea politică (nu și morală) a comunismului și abandonarea "democrației originale" instituite de președintele Ion Iliescu la începutul anilor 1990. 


Piloni de stabilitate 
și de securitate 
Așa cum, în 1917, aliatul istoric al României, Franța, a participat la refacerea onoarei armatei române și a fost alături în împiedicarea bolșevizării timpurii a țării, tot așa, astăzi, partenerii strategici trebuie priviți ca piloni de stabilitate și de securitate. Fără false pudori sau erori naționaliste: nici în 1917-1918 nu ne puteam apăra singuri de coloșii vecini, nici astăzi, la Centenarul Unirii, nu o putem face. 
De câte ori România s-a aflat în afara alianțelor tradiționale (cu Franța și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat SUA la începutul secolului XXI), adică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în perioada comunistă, țara a construit câte un regim politic intern totalitar. În 1944, alianța cu Germania ne-a trimis în rândul statelor ocupate de sovietici, iar în 1989-1990, am ieșit înfrânți din Războiul Rece. 
România pe care o aniversăm la Centenarul Unirii din 1918 nu mai există demult. A fost dezmembrată, distrusă, ucisă, trecută prin experimentele totalitarismelor secolului al XX-lea și prin lipsa de maturitate din ultimele trei decenii. Dar idealul care a adunat o sută de mii de oameni la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, ar putea fi revigorat într-o țară pe care este timpul să o refacem, material și moral. După aceea, lucrurile vor veni de la sine, iar România aceea visată de generațiile anterioare va fi cea mai frumoasă lume dintre cele posibile. 
Este timpul să începem. 
La mulți ani, România! 
Prof. univ. dr. Florin ANGHEL, 
Facultatea de Istorie 
și Științe Politice, Universitatea 
"Ovidius" din Constanța


Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Vineri, 30 Noiembrie 2018
Stire din Cetățenești : Regele Ferdinand, regele României Mari
Pagina a fost generata in 2.0199 secunde