Colțul constănțeanului supărat

De peste patru ani, Mădălina Constantin încearcă să afle ce sunt bolile psihice, cum apar și din ce motive și, mai ales, de ce ma-joritatea are nevoie de tratament îndelungat, ca să nu spună chiar pe viață. Nu a făcut-o din pură curiozitate sau pentru că ar cerceta acest domeniu. Ca inginer, a avut alte preocupări de-a lungul vieții, dar se pare că un paragraf trist din existența sa i-a afectat serios sufletul: "Doisprezece ani de zile am fost inginer în Iași, meserie la care am renunțat ca să-mi ajut copilul, suferind de astm, pe care influența mării l-a făcut bine. Când m-am mutat în Constanța, ca să am mai mult timp liber, să mă plimb cu copilul pe malul mării, și dimineața în zori, și seara, mi-am deschis o mică afacere, de fapt un butic. Chiar a mers foarte bine un timp, mi-am făcut și câțiva prieteni aici. Din păcate, soțul nu m-a urmat la Constanța, l-a reținut acolo o altă femeie… A fost momentul care m-a dezechilibrat psihic, nu l-am crezut capabil de așa ceva. Din cauza insomniilor, nici de copil nu puteam să mă ocup ca lumea, mi-a angajat el o bonă, măcar a făcut ceva bun".

Toți ne cred nebuni…

Cititoarea noastră și-a pus într-un fel sufletul pe tavă nu pentru că adoră să facă așa ceva, ci pentru că a considerat necesar să semna-leze modul cum sunt abordate persoanele cu probleme psihice de cei din jur. Din punctul său de vedere, total de neînțeles și de neacceptat este îndepărtarea celor care-și arogau, în vremuri mai bune, statutul de buni prieteni. Înțelege că nu este deloc simplu să trăiești în preajma unor oameni cu probleme de această natură, însă a constatat pe propria piele că fără sprijinul familiei (dacă există), al prietenilor, astfel de oameni sunt condamnați să rămână la discreția pumnului de medicamente. "Vă spun fără să exagerez, toți ne cred nebuni… Dar problemele mele n-au legătură cu nebunia, poate cu singurătatea… Sper ca prietenii mei să citească aceste rânduri și să-și aducă aminte de mine. Vă mulțumesc pentru ocazia de a le aminti de mine!".