"Mama vrea să facă din mine sfânta care ea n-a reușit să fie!"

Îngroziți de avalanșa derapajelor tinerilor din ziua de azi, există părinți care încearcă să le impună copiilor o viață de sfințenie pe care ei înșiși nu au dus-o în tinerețe, cel mult au citit despre asta în cărți.

Problema e că și derapajele părinților cu pretenții de ultra-credincioși, în loc să-i țină pe copii departe de păcat, le lasă impresia că în familia lor domnește iadul.
"Aș vrea să fac cunoscută la cât mai multă lume problema pe care o am eu cu mama mea. Poate că, ast-fel, se va întâmpla vreo schimbare în bine sau, dacă nu, măcar va avea cineva, ceva, de învățat din experiența pe care îmi este dat să o trăiesc.
Eu numai pe mama o am, tata a murit când aveam cinci ani. Nu s-a recăsătorit și nici nu are de gând. Țelul ei pe lumea asta sunt eu și numai eu. Mai pot, în condițiile astea, s-o urăsc pe mama? Uite că pot, și nu puțin, urlă ura în mine! Să vă spun și de ce: după Revoluție, visul mamei mele a fost să aibă aprozarul ei. A făcut ce-a făcut și a reușit. Normal că o ajutam și eu, după ce îmi făceam lecțiile. Știți cum e când îți calcă atâția clienți pragul, cunoști fel de fel de oameni. Trebuie să recunosc că eu arăt bine, sunt chiar mai dezvoltată față de vârsta pe care o am. Normal că băieții mai tineri, de cum intrau în aprozar, erau cu ochii pe mine. Mama a văzut cum stă treaba și mi-a interzis să mai intru în aprozar. Mi-a făcut program de mers la slujbele bisericești, duminica, vinerea - la maslu, iar când sunt în vacanță, nu există sărbătoare la care să nu mă oblige să merg la biserică. Tot timpul îmi spune că viața e trecătoare și că trebuie să mă pregătesc de mică pentru trecerea în lumea de dincolo, unde mă așteaptă tata, mă forțează să țin toate posturile, dar eu mănânc de dulce pe ascuns. Probabil o să credeți că mama e cu capul, însă în afară de ideile astea fixe cu religia, în rest se poartă OK. De fapt, mama vrea să facă din mine sfânta care ea n-a reușit să fie!
Pentru că nu mă lasă pe mine să aleg și mă obligă să fac ce vrea ea, am început s-o urăsc și s-o mint că merg la Biserică. Ura mea e și mai mare după ce am văzut filmul «Barfuss», în care o tânără a ajuns la spitalul de nebuni pentru că și-a omorât mama, care încerca, prin toate metodele, s-o crească foarte curat și foarte religios, exact ca mama mea. M-a dat așa de tare peste capul filmul ăsta, că am ajuns să fiu de partea ucigașei. Zilele trecute, am aruncat în mama cu cana plină cu lapte, pentru că m-a luat de dimineață cu biserica ei. Aș vrea să știu, în toată situația asta, cine e mai păcătoasă, mama sau eu? V-aș fi foarte recunoscătoare dacă mă luminați și pe mine, dar nu cu forța!" - Diana, 17 ani.
v v v
Deși ar părea paradoxal, profesorul de religie Adrian Pletea știe din experiență că problemele cele mai dificile cu copiii există în familiile ultracreștine, nicidecum în cele atee. Chiar dacă părinții consideră că acționează ca buni creștini, sufocându-și copiii cu pretențiile lor, ei sunt percepuți ca niște dictatori, care, în loc să-i convingă pe copii că frumusețea vieții e în Hristos, nu fac altceva decât să-i împingă pe calea păcatului. Consideră că ideea unor părinții de a-și închide copiii într-un fel de sanctuar, departe de ispitele care pândesc la tot pasul, este total greșită. Nici nu se poate altfel, pentru că nu este vorba de o vârstă la care copiii pot fi supravegheați non-stop. Iar atunci când scapă, descoperă ispitele vieții în păcat, de care lanțurile părinților i-au ținut până atunci departe, practic, bucuria de a trăi în libertate (în fond, libertatea este tot un dar pe care Dumnezeu i l-a făcut omului). Nu e de mirare că, prin atitudine dominatoare, părinții nu obțin nimic, indiferent de ceea ce urmăresc. Cu alte cuvinte, dacă omului nu îi este permis să guste libertatea în Hristos și este forțat să facă unele lucruri pe care le doresc doar părinții, obligația asta nu duce niciunde.
Profesorul Adrian Pletea îi aten-ționează pe părinții ultracredincioși ("este o falsă credință!") că trebuie să le insufle copiilor libertatea de a-și face canonul bisericesc, de a posti. Atâta vreme cât tu, ca părinte, doar îi impui niște norme creștine copilului, nu faci altceva decât să-l convingi că nu se mai poate trăi într-o relație adevărată cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a făcut om pentru mân-tuirea noastră. Adică, nu obții nimic!
Dragă Diana, așteptăm să ne spui dacă și după citirea acestor rânduri, mama ta continuă să pună cărămizi la edificiul sanctuarului în care spui că te ține captivă.
Iar dumneavoastră, dragi cititori, care credeți că ar fi derapajele părinților ultra-credincioși, care îi pun pe copii în situații de genul celei relatate mai sus?