"Niciun copil nu merită să rămână orfan din cauza excesului de zel al părinților!"

Tragedia recentă a tinerei programatoare care, potrivit apropiaților, și-ar fi pierdut viața din cauza suprasolicitării la locul de muncă, trage un semnal de alarmă asupra consecințelor pe care efortul (psihic sau fizic) în exces le-ar putea provoca asupra sănătății, determinându-i și pe cititorii noștri să se întrebe a cui este culpa pentru astfel de situații tragice?

Să nu fim ipocriți! Tentația angajatorilor de a se folosi la maximum de devotamentul unor angajați zeloși este mult prea mare ca să nu-și spună că, în definitiv, din moment ce este vorba de o voință personală, ar fi culmea să n-o exploateze! Tocmai de aceea, având în vedere și alte cazuri de acest gen, specialiștii consideră că este responsabilitatea angajatului să-și asigure propriul echilibru între viața privată și cea profesională. Asta, pentru că realitatea a demonstrat că se poate muri și de prea multă muncă!

"Ambiția putea să mă bage în sicriu!"
Munca în perioada de criză a constituit și pentru A. Rad (36 ani) un motiv de stres și frustrare. Ca să-și apere jobul bine plătit și poziția din firmă ajunsese să creadă că singura coordonată a vieții ei trebuia să fie munca. Se obișnuise atât de mult cu agitația zilnică, încât a uitat că trebuie să se oprească, deși ajunsese să se usuce pe picioare: "Sunt firme ai căror manageri au profitat cât au vrut de criza asta ca să dea afară pe capete, numai că eu am avut parte de șefi cumsecade. Cu toate astea, din exces de ambiție, am vrut să le demonstrez tuturor că pot să funcționez non-stop. Iar ambiția asta prostească era să mă bage în sicriu înainte de vreme. Eu cred că subiectul ăsta cu munca în exces are mai multe tăișuri și trebuie analizate fiecare în parte, pentru că și angajatul are partea lui de vină!".

Vină împărțită
"Nici măcar nu începuse criza, când șeful băncii la care am lucrat ne-a chemat și ne-a întrebat verde-n față ce preferăm: salariu mai mic și muncă mai puțină sau bani mai mulți și muncă nenormată? Noi am optat fără să ne gândim nici măcar o secundă la consecințe pentru a doua variantă și pentru că asta ne-a fost convenția, nu mai aveam nas după aia să mai ridicăm pretenții pentru multele ore lucrate peste program, bineînțeles, fără să fie plătite nici măcar cu o primă! Erau zile când devenise o obișnuință să plecăm acasă la ora 22,00! Dacă soțul nu mi-ar fi pus cererea de divorț în față, cred că și azi aș fi muncit în acel loc! Eu cred că vina pentru situații tragice cum a fost cea a tinerei Ramona Cîciu o au, fifty-fifty, și angajații, și angajatorii. Vremea sclaviei a trecut, orice ar spune unul și altul, iar dacă am avea curajul să luăm cu toții atitudine publică, lucrurile s-ar putea schimba repede din acest punct de vedere!" – Aura Mădălin, 32 ani.

Medicina muncii – pură formalitate!
"Mă umflă râsul când se vorbește despre medicina muncii. Cred că am și motive din moment ce mi s-a întâmplat chiar mie să primesc rezultate la analize pe care nu le-am făcut! Pură formalitate este medicina muncii! Poți să-i reclami pe doctori unde vrei, că tot n-o să ai câștig de cauză. Ce-i ăla malpraxis pentru ei? Zero barat! Eu cred că fiecare e răspunzător de propria sănătate și, mai ales, că niciun copil din lume nu merită să rămână orfan din cauza excesului de zel al părinților!" – D. Vișianu, 41 ani.

Teroarea psihică, mai grea decât munca în exces!
Vladiana, o tânără de 29 ani, ne-a mărturisit că a trebuit să lucreze patru ani cu un șef extrem de dificil ca să ajungă la concluzia că a ajuns la capătul puterilor… psihice: "Până când directorul general nu l-a cântărit ce-i poate… caracterul, am suportat o atitudine pe care o credeam, cu scuzele de rigoare, demnă de toate femeile isterice din lumea asta la un loc! Ajunsesem să plângem zilnic prin toaleta fir-mei, ca să nu ne vadă colegii din alte servicii. Abia după destituirea lui am dat tot din noi. Știți ce ne-a spus directorul? Că ne-am meri-at soarta din moment ce am accep-tat să ne umilim în fața unui om, chiar dacă ne era șef! Sunt fel de fel de situații din care te poți îmbolnăvi grav la locul de muncă! Cu ce m-am ales eu după patru ani de stres zilnic, dar și de inconștiență? Cu hipertensiune arterială, insom-nie și, lucru pe care n-o să mi-l iert niciodată: două avorturi spontane!".

"Cred că avem în noi gena supunerii oarbe!"
O altă tânără, Nineta Ion (28 ani), ne-a spus că abia după ce ginecologul i-a atras atenția, în urma unui consult, că dacă nu stă acasă, liniștită, va pierde copilul, și-a luat inima în dinți pentru a cere concediu de risc maternal: "Nici măcar n-am avut curaj să merg personal la firmă ca să depun cererea. L-am trimis pe soțul meu. După ce șefa a citit cererea, i-a spus, pe un ton răstit, că ea nu își încarcă registrul cu cereri tâmpite. Soțul nu s-a lăsat intimidat, s-a așezat pe un scaun și a făcut o nouă cerere, apoi a amenințat-o pe șefă că îi aduce ITM-ul pe cap dacă refuză să-i dea un număr de înregistrare. Văzând că vorbește serios, a înregistrat cererea. Am născut la șapte luni un băiețel distrofic, cu care mă chinuiesc enorm! N-o să-mi iert niciodată inconștiența pe care am avut-o față de mine și de copilul meu. Eu cred că niciun motiv din lume nu trebuie să fie deasupra sănătății! Dar ca să ajung la concluzia asta, a trebuit să trec printr-un șoc. Cred că noi, românii, avem în gene supunerea oarbă, și față de șefi, și față de bărbați, și față de părinți… Până când nu ne debarasăm de mentalitățile astea, sunt sigură că mulți tineri o să-și dea duhul la locul de muncă, din păcate. Nici măcar nu conștienti-zăm că ne-o facem cu mâna noastră!"
Până unde considerați dumneavoastră, dragi cititori, că trebuie să meargă devotamentul față de firma la care lucrați?