Alice și căderea din Țara Minunilor

Alice merge cu troleul, dar nu în Țara Minunilor, iar personajele din povestea ei de zi cu zi sunt Nesimțirea, omniprezentă și nemuritoare, soră bună cu lipsa absolută a unui bun simț elementar, Tupeul și Îmbulzeala. Deși aflată într-un mijloc de transport în comun, Alice constată mirată ca pe piciorul ei bălează un cățeluș. Dar își propune și de această dată să fie mai tolerantă… Își dorește ca astăzi să scrie despre peisagistica arhitecturală a orașului de la mare. Numai că…iată, din nou, Alice realizează că elementul nebănuit, Surpriza, avea să o dea pe spate și de data aceasta.
Se gândeste că dacă le-ar aduna pe toate la un loc ar obține un buchet multicolor, o fluosforescență kitschoasă, cu intermitențe care o obosesc. Sunt peste tot acum: în apropierea galeriilor comerciale, lângă o bodegă sau pe spațiul vreunui fost cinematograf. Nu se încadrează în peisaj, aflându-se uneori la doar câteva sute de metri de câte o biserică, fac notă discordantă fie cu arhitectura clădirilor, fie cu nuanțele de bej spălăcit ale blocurilor din unele cartiere.
Alice se minunează: cum de ies ca ciupercile după ploaie? Le vede din troleu, pe bulevardele principale ale Constanței, le vede în zona veche a orașului, acolo unde istoria este acum "deranjată" de aceste accente palide și nereușite de Las Vegas. Cu siguranță că pentru "creatorii" lor se încadrează perfect în "planul de urbanism" al afacerilor personale.
Chiar dacă nu respectă vreo normă coloristică, chiar dacă sunt împrăștiate în cel mai anapoda mod cu putință - le poti găsi și lângă farmacie sau poate tocmai aici e secretul: nicio pastilă și niciun tratament nu poate sta în calea tentațiilor celor mai "fascinante" jocuri din lume, acelea care îți produc o creștere instantanee a adrenalinei - acestea se bucură totuși de un succes remarcabil. Alice ar vrea să știe de ce unii dintre cei care intră aici bucuroși ies uneori foarte triști și cu mult mai puțini bani, dar și invers, de ce aceia care intră calmi și aparent calculați ies euforizați de șampanie și câștiguri surprinzător de mari. Alice observă și faptul că parcările acestor "buchete de luminițe" sunt mai mereu aglomerate.
Din mașina uriașă, roz, în care se află - și pe care stă scris 43 – Alice poate să vadă câteva astfel de locații; unele sunt mai mari, mai impozante, altele și-au pierdut deja strălucirea de la inaugurare. Se tot întreabă: cum de au atâta succes? Și de ce rămân acolo unde sunt atâta vreme cât aspectul lor este atât de deranjant din punct de vedere estetic? De ce nu regăsește ceea ce știa ea că înseamnă valoare, bun gust, armonie?
Alice se trezește din amorțeala semnelor de întrebare atunci când niște tineri care vor să se sărute o îmbrâncesc cu putere spre ieșire. Din țara troleelor supraaglomerate și înțesate de personaje de tot felul, Alice cade. Din nou și din nou. O cădere fără sfârșit, fără capăt. Totuși, undeva aproape, luminițele cazinourilor, sunetul ruletei și al zarurilor se fac simțite. Sunt atracțiile "arhitecturale" ale orașului port, care acum este asemenea unui caleidoscop făcut din cioburi ale unor distracții pe care ea nu le înțelege. Mai ales că, în timp ce se gândește la "eternul și fascinantul spirit", niște copii îi strigă: "Ai luat țeapă, Alice! Astea sunt cazinouri! Ce nevoie ai să se-ncadreze în peisaj? Ce arhitectură? Bagă și tu niște bani, poate câștigi și îți iei și tu o mașină, ca să nu mai mergi cu alea mari și roz!"

Alice merge cu troleul, dar nu în Țara Minunilor, iar personajele din povestea ei de zi cu zi sunt Nesimțirea, omniprezentă și nemuritoare, soră bună cu lipsa absolută a unui bun simț elementar, Tupeul și Îmbulzeala. Deși aflată într-un mijloc de transport în comun, Alice constată mirată ca pe piciorul ei bălează un cățeluș. Dar își propune și de această dată să fie mai tolerantă… Își dorește ca astăzi să scrie despre peisagistica arhitecturală a orașului de la mare. Numai că…iată, din nou, Alice realizează că elementul nebănuit, Surpriza, avea să o dea pe spate și de data aceasta.
Se gândeste că dacă le-ar aduna pe toate la un loc ar obține un buchet multicolor, o fluosforescență kitschoasă, cu intermitențe care o obosesc. Sunt peste tot acum: în apropierea galeriilor comerciale, lângă o bodegă sau pe spațiul vreunui fost cinematograf. Nu se încadrează în peisaj, aflându-se uneori la doar câteva sute de metri de câte o biserică, fac notă discordantă fie cu arhitectura clădirilor, fie cu nuanțele de bej spălăcit ale blocurilor din unele cartiere.
Alice se minunează: cum de ies ca ciupercile după ploaie? Le vede din troleu, pe bulevardele principale ale Constanței, le vede în zona veche a orașului, acolo unde istoria este acum "deranjată" de aceste accente palide și nereușite de Las Vegas. Cu siguranță că pentru "creatorii" lor se încadrează perfect în "planul de urbanism" al afacerilor personale.
Chiar dacă nu respectă vreo normă coloristică, chiar dacă sunt împrăștiate în cel mai anapoda mod cu putință - le poti găsi și lângă farmacie sau poate tocmai aici e secretul: nicio pastilă și niciun tratament nu poate sta în calea tentațiilor celor mai "fascinante" jocuri din lume, acelea care îți produc o creștere instantanee a adrenalinei - acestea se bucură totuși de un succes remarcabil. Alice ar vrea să știe de ce unii dintre cei care intră aici bucuroși ies uneori foarte triști și cu mult mai puțini bani, dar și invers, de ce aceia care intră calmi și aparent calculați ies euforizați de șampanie și câștiguri surprinzător de mari. Alice observă și faptul că parcările acestor "buchete de luminițe" sunt mai mereu aglomerate.
Din mașina uriașă, roz, în care se află - și pe care stă scris 43 – Alice poate să vadă câteva astfel de locații; unele sunt mai mari, mai impozante, altele și-au pierdut deja strălucirea de la inaugurare. Se tot întreabă: cum de au atâta succes? Și de ce rămân acolo unde sunt atâta vreme cât aspectul lor este atât de deranjant din punct de vedere estetic? De ce nu regăsește ceea ce știa ea că înseamnă valoare, bun gust, armonie?
Alice se trezește din amorțeala semnelor de întrebare atunci când niște tineri care vor să se sărute o îmbrâncesc cu putere spre ieșire. Din țara troleelor supraaglomerate și înțesate de personaje de tot felul, Alice cade. Din nou și din nou. O cădere fără sfârșit, fără capăt. Totuși, undeva aproape, luminițele cazinourilor, sunetul ruletei și al zarurilor se fac simțite. Sunt atracțiile "arhitecturale" ale orașului port, care acum este asemenea unui caleidoscop făcut din cioburi ale unor distracții pe care ea nu le înțelege. Mai ales că, în timp ce se gândește la "eternul și fascinantul spirit", niște copii îi strigă: "Ai luat țeapă, Alice! Astea sunt cazinouri! Ce nevoie ai să se-ncadreze în peisaj? Ce arhitectură? Bagă și tu niște bani, poate câștigi și îți iei și tu o mașină, ca să nu mai mergi cu alea mari și roz!"