Cenușiu

Pe gerul de ieri, părăsesc căldura biroului pentru a achiziționa ceva de băgat pe sub nas. De gardul supermarketului vecin se sprijină două băbuțe, suflând din greu și scoțând aburi groși. Una din ele mai are puțin și-și dă duhul: privește în gol, cu capul ușor înclinat într-o parte și pare că se sufocă. Nici cealaltă nu dă semne de vioiciune, dar se vede că e ceva mai rezistentă, de vreme ce o susține pe tovarășa de drum. Tragismul tabloului este dat de tăcerea dintre ele. Niciuna nu scoate un cuvânt, imobilizate de parcă le-ar fi prins era glaciară. Grupul statuar al suferinței alcătuit de cele două bătrânele ar fi fost mai reprezentativ decât oribilele sculpturi ce străjuiesc la nord și sud Casa Albă din Constanța: homosexualii lui Mihăeși și prezervativul lui Duțu. Ca să nu mai vorbim de cățeaua cu cei doi plozi proptită mai la vale de Mazăre, kitchul kitchurilor. Nu știu unde mergeau bătrânele: pe drumul ăla ajungi ori la cimitir, ori la gară. Depinde pe unde o iei la intersecția Brătianu cu Burada.
Obișnuit, ca noi toți, de altfel, cu priveliștea, am reținut imaginea undeva, pe o circumvoluțiune, și am trecut mai departe. Stomacul meu își cerea drepturile cu înverșunare. Abia după ce m-am îndopat cu sandvișul ce-mi ține deseori loc de prânz, am realizat cât de nesimțit am devenit. M-am gândit că, la acel moment, m-aș fi putut opri să le întreb pe cele două femei ce le doare, dacă au nevoie de ceva, să le chem o salvare... Aș! Mi-am văzut de drum și asta mă îngrijorează cel mai tare. Mi-am văzut de drum, eu, care până mai ieri ajutam bătrânii să treacă strada și le căram sacoșele, pentru că așa m-a învățat mama acasă!
Înainte vreme, noi, românii, ne lăudam cu ospitalitatea noastră, cu spiritul nostru de oameni săritori. De ce am devenit atât de răi? De ce ne pasă doar de izmenele noastre? "Pentru că așa e și afară. Nu te ajută nimeni nici cu un rahat uscat de mâță vagaboandă". Deseori am primit răspunsul ăsta și tot de atâtea ori m-am întrebat cu ce a greșit nația asta de a ajuns bătaia de joc întâi a propriilor conducători, apoi a întregii Europe. Se spunea că România comunistă era o țară cenușie: fețele oamenilor erau cenușii, hainele cenușii, cerul cenușiu. Poate sunt eu pesimist, dar întrezăresc și acum același cenușiu. Peste tot. În spatele firmelor luminoase ale hamburgerilor cu cartofi prăjiți, în reclamele tâmpite cu mușcate care înfloresc de invidie și cu vizite la fabrica de iaurturi, în ochii plecați ai "cazurilor" de leucemie, SIDA, handicapuri de gradul I, malformații congenitale care nu pot fi tratate la Paris sau Viena din cauza unor funcționărași imbecili care au omis să publice nu știu ce formular pe nu știu care site. Suntem cenușii până în măduva oaselor. Și am devenit niște nesimțiți.