Mocirla în care ne aruncăm copiii

"Nu i-aș spune chiar șantaj... dar vă pot spune că au fost primari, din toate partidele, care mi-au zis că, dacă nu pun la școli directorii pe care-i vor ei, nu mai dau bani la instituțiile de învățământ". Sunt vorbele inspectorului școlar general al județului Constanța, înregistrate pe bandă pentru posteritate, "dezvăluiri" care, personal, nici măcar nu mă mai surprind. Poate, într-o altă țară, clamarea unor astfel de adevăruri s-ar fi lăsat inclusiv cu demisia dregătorului direct răspunzător de destinele educației naționale.
Proptirea directorilor de școli pe cu totul alte criterii decât cel a competenței, singurul care ar trebui luat în calcul, nu reprezintă, din nefericire, un fapt nemaiauzit. De zeci de ani, la noi nu contează mai deloc cât de bun ești într-un anumit domeniu: cel mai important este pe cine cunoști, dacă ai carnet de partid și ce scrie pe el și, foarte-foarte important, cât de rapid poți permuta inițialele P, N, L, D, S o dată la patru ani.
În viitorul septembrie, fiul meu merge la școală. Cei șapte ani de-acasă expiră, iar copilul va intra pe mâna unui cadru didactic despre care nu voi fi știut la acel moment cu cât a luat examenul de titularizare. Totodată, nu voi fi știut cum a ajuns pe post directorul unității de învățământ respective: cu un paner de caltaboși și o butelcă de palincă lăsate unde trebuie sau în baza unei analize temeinice, la scară, a calităților de gospodar ale candidatului?
Mai trist decât constatarea mizeriilor din sistemul nostru educațional (și nu doar de aici, ci din toată societatea românească, cuprinsă de cancer de sus până jos), mai trist decât existența acestui putregai este faptul că nu ne mai revoltă jegul. Nici măcar nu ne mai enervează. Constatăm și atât. După care dăm fuga până la crâșma din colț unde comentăm măgăria, la o bere, cu amicii.

"Nu i-aș spune chiar șantaj... dar vă pot spune că au fost primari, din toate partidele, care mi-au zis că, dacă nu pun la școli directorii pe care-i vor ei, nu mai dau bani la instituțiile de învățământ". Sunt vorbele inspectorului școlar general al județului Constanța, înregistrate pe bandă pentru posteritate, "dezvăluiri" care, personal, nici măcar nu mă mai surprind. Poate, într-o altă țară, clamarea unor astfel de adevăruri s-ar fi lăsat inclusiv cu demisia dregătorului direct răspunzător de destinele educației naționale.
Proptirea directorilor de școli pe cu totul alte criterii decât cel a competenței, singurul care ar trebui luat în calcul, nu reprezintă, din nefericire, un fapt nemaiauzit. De zeci de ani, la noi nu contează mai deloc cât de bun ești într-un anumit domeniu: cel mai important este pe cine cunoști, dacă ai carnet de partid și ce scrie pe el și, foarte-foarte important, cât de rapid poți permuta inițialele P, N, L, D, S o dată la patru ani.
În viitorul septembrie, fiul meu merge la școală. Cei șapte ani de-acasă expiră, iar copilul va intra pe mâna unui cadru didactic despre care nu voi fi știut la acel moment cu cât a luat examenul de titularizare. Totodată, nu voi fi știut cum a ajuns pe post directorul unității de învățământ respective: cu un paner de caltaboși și o butelcă de palincă lăsate unde trebuie sau în baza unei analize temeinice, la scară, a calităților de gospodar ale candidatului?
Mai trist decât constatarea mizeriilor din sistemul nostru educațional (și nu doar de aici, ci din toată societatea românească, cuprinsă de cancer de sus până jos), mai trist decât existența acestui putregai este faptul că nu ne mai revoltă jegul. Nici măcar nu ne mai enervează. Constatăm și atât. După care dăm fuga până la crâșma din colț unde comentăm măgăria, la o bere, cu amicii.