Despre respectul reciproc în presă. Sau despre lipsa lui

Există jurnaliști care încă nu au aflat că alegerile prezidențiale au venit și au trecut și se comportă în continuare ca mujicii ruși din taigaua siberiană care, prin anii ’50, neștiind că se terminase de mult Marele Război pentru Apărarea Patriei, continuau să saboteze trenurile ce treceau pe lângă satul lor.
Paradoxal, deși au tras la aceeași căruță în campania electorală, jurnaliștii trusturilor Realitatea-Cațavencu și Intact, în special cei de pe sticlă, nu se înghit reciproc nici cu cinci vagoane de lămâie, nutrind o ură ce transcende concurența profesională, audiențe, sharing și alte asemenea prostii, de-ar fi astea motivele disprețului intertrusturi.
Nu pot înțelege de ce, de exemplu, anteniștii Mircea Badea și Victor Ciutacu ating stadii de orgasm cosmic notând cu imensă satisfacție că din echipa de la Realitatea dispar Costi Rogozanu și Cristian Pătrășconiu, plus "gâsculița cu pretenții intelectuale" (păi așa te-a învățat mămica ta să vorbești despre femei, măi, Victore?) Laura Cernahoschi. Chiar nu mă prind: oare ce fel de resorturi interioare pot fi declanșate de o informație de genul ăsta, astfel încât să te trezești ud de plăcere că un alt ziarist nu mai lucrează la ziarul/televiziunea/radioul cutare? Sau poate ăsta e modul în care se mai pot excita astfel de oameni și nu știu eu...
Dacă nu mă înșel, nici pe-aici, pe la noi, lucrurile nu stau mai bine. Înțeleg de la colegii din secția Politic că este suficient să lucrezi la "ăla" sau la "ălălalt" ca să-ți atragi în doi timpi și trei mișcări antipatia jurnaliștilor de la "ălălalt"/"ăla"... Apropo, cum o fi să te trezești dat afară din sediul unui partid, de pildă, pe motiv că scrii la ziarul "ăluia", în timp ce colegii tăi de breaslă care au norocul să-și salte chenzina de la "ălălalt" să mustăcească încântați că defetiștii au primit un șut în, pardon, cur?!
Îmi aduc aminte că, în urmă cu o duzină de ani, când am intrat eu în tagma asta a ziariștilor, singurele momente în care ne contram cu cei de la concurență se întâmplau la Cupa Presei la fotbal, când ne rupeam picioarele pe zgura de la Farul, mergând apoi să scurgem împreună halbe de bere, înfrățiți de folosirea aceleiași arme: pixul. Nu conta că directorii/patronii/șefii noștri se târau reciproc prin tribunale: noi, tălpașii, n-aveam treabă cu interesele mahărilor, lasă-i să-și spargă capetele, noi avem bere de băut, dansuri de dansat, bancuri de spus.
Astăzi, privesc sincer trist cum se duce dracului tot respectul între truditorii acestei bresle. E nasol să-ți arunci la tomberon propriile convingeri, bunul tău simț, pentru a-ți asuma o cauză care, probabil, nici nu te reprezintă pe tine, ca individualitate. În plus, nu știi niciodată cum te aruncă soarta de colo-colo, de poți ajunge, cândva, să mănânci din aceeași farfurie cu cel de care ai râs văzându-l cum își încasează șutul în, pardon, cur.