Gone in 30 seconds

Ieri dimineață, când am publicat pe site-ul ziarului știrea cu jaful de la Carpatica, am proptit un semn de exclamare în coada titlului. Mi s-a părut nu o știre șocantă, ci o știre alarmantă în esența ei. Brusc, am devenit subiect de bancuri printre colegi: "Otevistule! Senzaționescule! De ce nu pui direct «Dumnezeule! Jaf la Carpatica, live și în direct!»?".
Poate am fost un pic luat de val ulterior, când am încercat să le explic că, din punctul meu de vedere, un jaf armat în buricul târgului, la 8 dimineața (când în zona Casei de Cultură sunt vreo 50.000 de inși, în mașini sau pe trotuare), e ceva de vis urât. M-am ambalat, dar dintr-un motiv foarte simplu: încă refuz să asimilez acest gen de informații ca fiind unele de rutină.
CONȘTIENTIZEZ că astea nu mai sunt știri. Știu că mâine deja vom trece peste un jaf, acolo, de șaptej’de mii lei. Mai ales de când cu recesiunea, mai ales că, la o adică, atunci când îți ajunge funia la par, perspectiva unui pistol cu bile, a unei cagule și a unei genți pline cu lovele devine extrem de apetisantă. Ne pricepem de minune să aruncăm rapid în sertarul cu vechituri o astfel de știre, pentru că, nu-i așa?, nu durează decât patru-cinci ore până mai apare un virus, mai naște Bahmu, mai scoate Eba vreo dudă. De altfel, nu a durat prea mult până să primesc pe messenger următorul mesaj: "Posesor 6 credite la diverse bănci angajez profesioniști tip Carpatica pentru rezolvare datorii. Rog seriozitate".
Aici e buba: în timp ce eu trec la câteva zeci de metri de locația în cauză, doi-trei băieți cu dresuri pe fețe dau buzna peste un tataie îmbrăcat într-o uniformă de agent de pază, bagă pistolul în gât casierei, încarcă 700 de milioane de lei vechi într-o sarsana și, în 30 de secunde, p’aci le e drumul. Iar noi ne purtăm ca și cum ar fi la fel de normal ca statul la coadă la cozonaci. Pentru că, treptat, ne-am imunizat. Și, atât timp cât nu ți se întâmplă ție, nici nu prea contează.