Concurs Opriți criza, vreau să mă dau jos!

Recunoști: n-ai avut instinctul scenariului catastrofic care urma. N-ai crezut niciun moment că prietenia o să devină, pe timp de criză - acest context propice tuturor mizeriilor - o poveste care nu mai are rezonanță, asemenea unei melodii care nu vrea sau nu poate să aibă ecou. Și îți spui acum, oarecum decepționat și plin de acel scepticism vechi și recirculat pe care îl detești, că efuziunile sentimentale te-au costat scump, parcă prea scump și că refuzul tău consecvent și încăpățânat de a te debarasa de bagajul emoțional a durat doar până în acest moment. E criză!
La dracu’, deci, cu toate precauțiile ecologice care, de altfel, sunt egale cu zero în fața dezastrelor naturale, la dracu’ și cu amalgamul de speranțe, de fiecare dată contrazise de niște politicianoizi care aleg să facă front comun împotriva stării de normalitate și a bunului simț. Ești fericit? Să-ți fie rușine, e criză! Încă mai ai prieteni?!? Să-ți fie și mai rușine, e criză! Cum, încă mai iubești? Dar asta e prea de tot!
Ar trebui să înlocuiești dragostea cu avalanșe lăuntrice de simpatie, căci asta nu e contagioasă și, în plus, e mai puțin periculoasă. Să pui în locul prieteniilor din copilărie cele mai ipocrite strângeri de mână, mecanice și reci, iar valorilor umane în care încă mai crezi să le atașezi, în variantă ultra strong, un set de nesimțiri cu cretinismul aferent.
Imbeciliada unei crize al cărei sens este acela de a ne îndobitoci – folosind, totuși, pretextul unei responsabilizări tardive -, de a estompa până la dispariție certitudinea că cineva, undeva, într-un moment anume ar putea să gândească dacă nu identic, cel puțin similar ție anulează astăzi aproape orice pâlpâire, fie ea și accidentală, în fața a ceea ce altădată numeam, probabil, cel mai iubit dintre pământeni. Și te confrunți acum cu imperativul devenirii tale într-un decor în care criza pare să guverneze toate iubirile lumii, visurile de peste noapte, pasiunile date în pârg și trădările fără urme de regret. Și-ți spui că da, o să încerci să te vindeci: un kilogram de terapie pentru vindecarea de suflet de pseudoargumente invocate în timp de criză, vă rog. Știți dumnea-voastră, motivele alea penibile pe care le repetăm isteric zilele astea pentru te miri ce, chiar și atunci când nu e nevoie… și în care nici noi nu credem… Cum, nu aveți? Nici măcar trei sute de grame? Aaa… înțeleg. Uitasem: recesiunea economică. Nu-i nimic. În cazul acesta o să mă pansez cu palma.
Și-ai să deschizi atunci casetofonul din mașină, iar vocea răgușită a lui Johnny Cash o să te invadeze: "What have I become my sweetest friend?". Chiar așa, cine (mai) ești, cine ai devenit în povestea asta în care managementul eșecului personal deschide jurnalele de știri, în care autodenigrarea colectivă și agonia prelungită par să picteze zorii fiecărei zile? "You are someone else, I am still right here".
Sătul și scârbit de piesa absurdă în care, în fiecare zi, ne dezinteresăm reciproc din ce în ce mai mult, și îngrozit de cloaca dorințelor derizorii în care primează nimicul ca virtute, te vei întoarce la tine, spre tine, în tine. Cine am devenit, bunul, scumpul meu prieten? Un om care nu mai răspunde la dresajul politic și care strigă cât îl țin puterile: opriți criza, vreau să mă dau jos!