Concurs Parfum de șantaj

Un manifest apărut în publicația "Washington Post", în 1995, și semnat de Theodore Kaczynski, un tip care-și spunea și "Unabomber", a stârnit atunci anumite reacții. El spunea că, "Pentru ca mesajul nostru să aibă șansa de a produce o impresie durabilă asupra publicului, a trebuit să ucidem oameni". Domeniul la care făcea referire, deloc subtil, era acela al publicității. Știți dumneavoastră, acea artă, apanaj al capitalismului dezlănțuit, promotoare, de foarte multe ori, a unui consumerism accelerat, tâmpit.
Dacă facem o paralelă între zona publicității și interminabila criză politică românească observăm că, cel mai adesea, ele se aseamănă doar în modul lor de a vinde și de a se prostitua. Diferența dintre ele, notabilă, ce-i drept, este aceea că, în timp ce prima o face cu clasă, cu stil, în numele artei și al cifrei de afaceri, a doua se vinde urât, dizgrațios, mințindu-și cu nerușinare clienții, potențiali susținători, cu un unic interes: propășirea personală.
Gradul de europenitate al României este, fără îndoială, unul scăzut, fapt măsurabil într-o serie de domenii și de acte din politica românească: absenteismul la vot de la ultima degringoladă politică, și anume alegerile europarlamentare și referendumul pentru uninominal, negocierile pătimașe dintre formațiunile politice, dar și acelea, tensionate și penibile, dintre primul și al doilea om din stat.
Mai nouă sau, dacă privim problema dintr-un unghi realist, mai veche, este încăpățânarea premierului Tăriceanu de a nu renunța la "oamenii lui". Buni sau…mai puțin buni, sunt ai lui și n-o să fie tocmai el acela care, în ciuda tuturor motivelor care l-ar îndreptăți să o facă, să le pună bețe în roată. Ar fi ca și cum ar recunoaște în fața națiunii, făcând poate și mai mult loc complexului de inferioritate colectiv, că nu avem sau nu vrem să avem oamenii potriviți la ministerul potrivit.
Este și cazul Noricăi Nicolai care, iertată fie-mi aprecierea, nu prea are treabă cu portofoliul justiției. Nu că femeia n-ar fi capabilă sau mai știu eu cum. Ea are "doar" un uriaș deficit în capitalul de imagine: o nepoată care o tot trage în jos.
Episodul actual repetă fidel un scenariu mai vechi, anume acela cu Adrian Cioroianu și poate de aceea este, într-o atât de mare măsură, previzibil. Retorica actuală pare însă puțin mai dinamică, în contextul în care, în scrisorile oficiale publice dintre Băsescu și Tăriceanu apare elementul "delicat" al șantajului: premierul are grijă să-i reamintească președintelui țării de "dosarul Flota" și de imobilul din Mihăileanu, acela de pe vremea când Băsescu era primarul capitalei. Asta așa…ca să-i arate cât ține el de mult la liberalii săi și, în primul rând, la Norica.
Adicătelea…pentru muritorii din stradă sau…mă rog, din zăpadă, situația se vede cam așa: pentru că Băsescu refuză să aprobe numirea în funcție a unei persoane a cărei percepție publică este departe de aceea pe care ar trebui să o aibă un ministru al justiției, primul ministru aplică o reîmprospătare a memoriei cu nuanțe pronunțat șantajiste.
Mi se pare mie sau ăștia chiar își bat joc de balanța în care chipurile atârnă legea, adevărul, dreptatea?
Cert e faptul că mesajul care reiese din așa zisele lor negocieri nu le face cinste și cu atât mai puțin ne impresionează.
Mda…cred că doar am visat o Românie europeană mai bună, mai aproape de proiecte și politici viabile, cu oameni care să nu se mai prefacă că lumea reală este aceea care se vede prin lentilele lor roz. Chiar dac-o fi fost doar un vis, lumea din el e cu mult mai dezirabilă decât surogatul acesta care se screme între negocieri.