De vorbă cu regizorul Aurel Palade. Dacă nu știi cum arată să nu faci nimic, vino la premiera „Suburbia”

798
De vorbă cu regizorul Aurel Palade. Dacă nu știi cum arată să nu faci nimic, vino la premiera „Suburbia” - fondaurelpalade-1638472475.jpg
Vineri seară, de la ora 18.00, pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” are loc avanpremiera spectacolului „Suburbia”, a cărui regie artistică și light design îi aparțin regizorului Aurel Palade.

Instalat director la începutul acestui an, Aurel Palade nu este la prima premieră pe scena teatrului pe care îl conduce. În vară, în luna iunie, a montat, împreună cu studentele sale de la master (este și cadru asociat la Facultatea de Arte a Universității „Ovidius”), spectacolul intitulat „Amalia respiră adânc”.

Atât spectacolul din această seară, cât și cel din vară se adresează tineretului. „Este un spectacol 14+, care vorbește despre o lume ieșită din matca copilăriei, unde apar realitățile crude, unde debusolarea devine obișnuință și tinerii sunt obligați să intre în viață, pur și simplu. Și atunci apar dramele, sunt rebeli fără cauză, o lume fără repere, care își caută un loc în viața asta”, ne-a declarat, joi, Aurel Palade, cu puțin înainte de repetiția - „șnur”.

- Textul aparține unui autor american, de origine armeană - Eric Bogosian. Cum ați ajuns la această alegere?

- Într-adevăr, Eric Bogosian este unul dintre actorii importanți de la Hollywood; sigur, e greu să fii important acolo. A jucat în rolul principal din „Talk Radio”, film făcut de Oliver Stone, în „Îngerii lui Charlie”. Este un text pe care îl știu din anul 2004, când Bogosian mi-a trimis, personal, un colet de texte, de piese. Iar acesta este unul dintre ele. Este un text cehovian, în care, aparent, nu se întâmplă nimic, în care se vorbește despre drama de a nu face nimic, și am găsit că este un text important și foarte contemporan în orice timp. În care tinerii nu sunt mulțumiți de ceea ce li se întâmplă, când așteptările lor sunt foarte mari, iar realitatea vine cu satârul și ghilotinează vise. Tot timpul, tineretul nu este foarte pregătit pentru a intra în realitate.

- Vorbim despre generații total atipice, născute în era virtualului, în care totul se întâmplă pe repede înainte sau la un click distanță.

- Ideea este că eu - tot trăind în lumea aceasta a lor și tot timpul venind generații de tineri actori - cunoscându-i și lucrând cu ei, cred că m-am adaptat sau, mă rog, am găsit o cale, un numitor comun în a comunica. Însă pot să spun că textul pe care l-am primit atunci, în 2004, a trebuit să sufere o adaptare la limbaj. Întrucât, la vremea respectivă nu prea existau telefoane mobile cu touchscreen, ci cu butoane, și atunci, cumva, a trebuit să găsim o modalitate să rămână textul așa cum este, dar, în același timp, să fie și actualizat ca lingvistică. Pentru că, dacă ne uităm acum la dialogurile tineretului, se poate spune că folosesc o ro-engleză. Cu prescurtări, abrevieri. Iar ca să ajungă mesajul la ei a trebuit să ținem cont și de chestia asta.


- Fără a încerca să devoalăm mesajul acestei piese, lăsând fiecărui spectator privilegiul, intuim doar că am fi în fața unui apel la trezire în realitate?


- Mai repede a unui duș foarte rece. Cu toate că are foarte multă comedie, foarte mult umor, este o interferență între dramă și comedie, pentru că nu știi când să râzi și când să plângi. Și vorbesc despre text, și nu neapărat despre spectacol, pentru că atunci ar trebui să fiu foarte obiectiv. Este un final oarecum deschis, în care nu căutăm să lămurim lucruri. Le tulburăm cred că mai tare.

- La aproape un an de mandat în fruntea acestui teatru, montați o nouă piesă dedicată tineretului. Se poate spune că repertoriul era deficitar la acest segment?

- Poate s-a montat mai puțin, dar sunt piese. Cum este „Alice în țara oglinzilor”, care se adresează tot tineretului, mergând în zona basmului, în care tânărul de 15-16-17 ani foarte ușor se regăsește în genul acesta de poveste. Ori „Suburbia” este o poveste pentru tineri care sar de zona adolescenței… se duc într-o zonă de maturitate. Și este exact acea graniță destul de periculoasă, acea fâșie destul de gri unde albul și negrul nu sunt foarte evidente. Pentru că vedem că ei spun foarte clar DA sau NU, nu cunosc zona de „nu știu” sau „poate”. Când intri în maturitate intri într-o zonă gri, în care compromisul devine obișnuință și tu nu ești obișnuit să-l faci și apar problemele. O lume a drogurilor, de orice natură, o lume a viselor… Și chiar și lenea este un drog sau nemunca. Iar ei asta aparent fac… sau nu fac nimic. Și asta este interesant la un spectacol de genul acesta: Ce faci când nu faci nimic? Cum arată să nu faci nimic? 



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.4963 secunde