"Scena aia subțire ce scârțâie și e plină de cuie că te-mpiedici în ea, scena aia e magică. Nu putem sta departe de ea. Perioada aia, în care nu se știa dacă vom mai exista ca teatru, în perioada aia mergeam pe stradă ținându-ne de ziduri. Cei mai mulți dintre noi au făcut ulcer atunci".
Așa a început un lung șir de povești, despre teatru, operă și cor, mezzosoprana Gabriela Dobre, care cântă din ‘90 în corul și pe scena Operei.
Este incredibil cât de multă pasiune se simte în micuța cabină numărul 5 a Teatrului "Oleg Danovski", unde am intrat la o șuetă. Despre nuanțe care nouă, spectatorilor, ne scapă. Am schimbat vreo două vorbe cu mezzosoprana înainte de "Aida" și m-a fascinat. Corul mă vrăjise deja, așa că a fost rolul Gabrielei Dobre să ne ghideze prin culisele teatrului acesta vechi dar drag, care n-a fost construit drept sală de operă - vocaliștii spun că se simte asta în acustica sălii. "Scena asta este mută. Când urci pe altă scenă abia îți dai seama cum te auzi. Aici toți facem un efort în plus să iasă bine". "Din punctul acesta de vedere, sala asta e și un blestem - că te muncește mai mult decât altele, dar și o binecuvântare - că ne antrenează. Iar asta se simte cam peste tot pe unde mergem".
Mezzosoprana are sacul plin de povești. Una - cu "Madame Butterfly" a lui Puccini, de exemplu.
"A fost o vreme în care teatrul lucra cu impresar. El comanda: «Am nevoie de spectacolul cutare!» și venea și cu regizorul și cu scenograful și chiar și cu soliștii. Așa a apărut «Madame Butterfly». Am lucrat foarte mult pentru spectacol, dar și cu foarte multă plăcere. Am și avut un regizor de elită, Ocnean Draganov. A stat și ne-a pus filme despre gheișe, despre viața lor, cum sunt educate, cum se machiază. Făceam exerciții istovitoare, în papuci, de mers (un anume mers), o anumită poziție a corpului, o anume înclinație a capului. A fost foarte frumos de lucrat".
Inițial eram 8 gheișe (care nu puteau fi decât mezzosoprane) și vreo 13 - 14 soprane în diferite roluri. Dar am plecat în turneu vreo 5 gheișe, câteva soprane și câțiva băieți. Nu știu dacă eram 12 toți. Am ajuns în prima sală de spectacole și, la repetiții, consilierul nostru artistic, care pe-atunci era Doina Voivozeanu, după ce ne-a auzit din sală, ne-a spus: «Doamne, fetelor! Parcă e alt cor pe scenă. Unul mult mai mare». Se auzea tare, clar, se percepeau toate nuanțele".
Maestrul de cor, Adrian Stanache, reușește foarte bine și în condițiile astea. "Cred că este cel mai bun maestru de cor din țară. Ne-a antrenat vocal nemaipomenit. Ține cont unde-ai pus virgula, unde-ai luat aer, dacă ai pus nuanța exact pe nota care trebuie… S-a văzut în mai multe turnee, că în astea nu pleacă toți, de obicei sunt destul de puțini. "Era un turneu în Austria și Franța. Spectacolele se țineau în aer liber, în Austria la un festival, iar în Franța, undeva lângă Versailles, tot la un palat, dar mai mic - al unui baron, într-o grădină. Eram 10-11 inși în total și trebuia să cântăm cu niște studenți americani care-și făceau practica în Europa. Când am ajuns la festival, am început repetițiile pentru Othello. Câteva zile am tot repetat, însă nu Othello era primul spectacol, ci Aida. Asta am aflat cam cu două zile înainte, iar cu o zi înainte, am aflat și că partenerii noștri americani nu știau Aida. A fost o lipsă de comunicare. Iar Aida și Othello implică un aparat vocal amplu și o emisie specială. Aida implică un cor mamut. Noi eram 11! Americanii, care erau destui - cam 40 - s-au îmbrăcat cu costumele și au ieșit pe scenă să mimeze. Noi am stat în spatele orchestrei și am cântat. Am înțeles că a ieșit excelent, lumea a aplaudat, a aplaudat…"
Și pe scenă, când joci, e o aventură, după cum ne-a descris mezzosoprana.
"Sunt monitoare în culise pe care noi vedem dirijorul. Dar, uneori, se întâmplă să cadă imaginea. Ești cu spatele la dirijor și n-ai cum să te-ntorci, că ești prins într-un rol. Și-atunci îl vezi pe Adrian Stanache cum vine fuga în culise și începe să te dirijeze el. Dirijorul îți indică nuanțele, tempourile, să fii în pas cu orchestra. Dacă unul se împiedică, îi trage pe toți. E destul de dificil pe scenă: trebuie să fii cu ochii la dirijor, la monitor, la regizorul de culise (atunci îți dai seama că ți-ar fi prins bine mai mulți ochi), trebuie să respecți pașii conform indicațiilor regizorului, să joci, să dansezi, să alergi (fără să-ți pierzi suflul, că-ți pierzi vocea) și să și cânți. Este mult de muncă. Intens, dar n-am vrea să se termine niciodată", oftează ea zâmbind a ușurare.
"E bine totuși să se știe că la Constanța e munca de 10 ori mai intensă în 30 de inși, decât la București unde sunt peste 130. Că acustica e mai proastă, iar salariile sunt de trei ori mai mici. Că în stagiune sunt oameni care au lucrat zi lumină în teatru. E o bucurie. Dar când ajungi acasă, vorbești prin semne".