La povești cu Tudor Giurgiu și Andi Vasluianu - "Despre oameni și melci"

Comedia "Despre oameni și melci", dacă n-ar fi plină de situații comice ori de apucături și superstiții hilare, românești, ar fi o tragedie cu-rată. Însă învelită în umor se mulează ca o mănușă pe profilul românului, genetic înclinat spre hazul de necaz - probabil și unica lui salvare în calea disperării. Acțiunea are pe fundal principalul eveniment al anului - concertul lui Michael Jackson - cu care n-are nici o legătură în afara faptului că vizita vedetei era știrea care umplea jurnalele. Însă prezențele muzicale constante pe tot parcursul filmului, sunt altele, nicidecum piesele lui M.J., ci "Drumurile noastre toate" și "Bolero"-ul lui Ravel.

Povestea dramatică dar plină de vervă a scenaristului Ionuț Teianu, care l-a captivat pe regizor de la prima citire, a plecat tot de la o știre din ziar, ca-n film. Voia să vadă dacă un ins ar reuși să-și convingă o mie de colegi să facă ceva ce ei ar considera ușor nebunesc chiar pentru a-și salva locul de muncă, a povestit Tudor Giurgiu publicului. În Câmpulung Muscel, anul de grație 1992, mirajul libertății proaspete se transformă în coșmar când muncitorii află că uzina Aro se vinde unui procesator francez de melci, care va păstra doar 300 de inși din cei peste o mie de muncitori. Chiar dacă toți, fără excepție, speră că se vor afla între cei 300, liderul sindical Gigi Petrescu (Andi Vasluianu) percepând pericolul încearcă să găsească soluții ca muncitorii să poată cumpăra fabrica. O soluție îi vine-n gând…, văzând o reclamă la tv, și o propune mai departe, colegilor. De aici se pornește și intriga filmului și ne va ține în râsete până spre sfârșit. Un sfârșit neașteptat și emoționant, care iese din tiparele filmului românesc de până acum. Decorul anului ’92, este prezent în toate detaliile sale - de la tapet, ceasul cu cuc, mileul de pe masă și carpeta de pe perete - filmările casnice fiind făcute în apartamente din București încă păstrate în atmosferă. Secvențele din fabrica ARO au fost filmate la Târgoviște, la UPET. "Cel mai greu a fost să găsim cantina", ne-a po-vestit acum amuzat Tudor Giurgiu. Doar melcii din care s-a înfruptat la un moment dat în film Dorel Vișan - directorul mefistofelic, fără păsare față de angajați, șablonul directorului uzinei de stat a vremii la mătrășirea căreia cu succes a pus umărul, ori "le papagal" după cum îl botezaseră francezii - doar melcii au fost contrafăcuți de scenograf în bucătăria proprie. Și pentru că decorurile vechi au fost dificil de găsit în noul peisaj, Tudor Giurgiu ne-a spus că "aceasta este poate și ultima întoarcere în timp" pe care a făcut-o. Publicul constănțean, la început timid, a dat drumul tirului de întrebări. Au fost constatări despre lungimea optimă a secvențelor, au fost lăudate detaliile anilor 90, întrebări despre locul filmărilor… "Și Monica cum a fost?", a răsunat un glas din spatele sălii, făcând aluzie la scena încinsă de pe acoperiș. "A ieșit totul din prima", a fost pe fază Andi Vasluianu. Scenariul, inițial mai cuprindea o scenă care trebuia filmată într-o biserică. "Dar Sinodul a interzis filmările de acest gen în biserici. "Am fost la 43 de biserici… până la urmă am găsit un preot care a acceptat, fără bani, fără nimic. I-a plăcut ideea. A doua zi când am ajuns, preotul era alb la față și mi-a zis: «Nu se mai poate! M-a turnat preotul din vale!»".