Omul care reface, din resturi, mobilier de artă

Până acum i-au trecut prin mână mii de scaune, fotolii, ceasuri, dulapuri, paturi, rame și tablouri. Multe erau, cum zice el, niște gunoaie. Dar chiar și-așa, păstrau pe undeva, în lina lor mușcată de timp, de carii sau de șoareci, un stil. Stilul pe care artistul îl recunoștea și, cu migală și răbdare se străduia să îl redea rămășițelor din fața lui. I se spune Vali Bănică și, de 40 de ani, restaurează obiecte de artă.

Copil fiind mâinile-i mergeau cu ușurință și-și făcea de cap cu sculele tatălui său. Avea cea mai frumoasă trotinetă din cartier - încropită de el din te miri ce. Și-a făcut un "cerdac" în nucul din curte și altul în plopul din stradă. Și-a făcut până și o căsuță din cărămidă în curte. "Pusesem scândură pe jos, aveam pat… până a luat mămica un porc și m-a scos afară din casă". Râde.

Inspirat de mobila din casa prietenei

Mai târziu, în vara anului 1970, recepționer fiind la Pelican în Mamaia a cunoscut o bucureșteancă. În toamnă, când a vizitat-o în București, a rămas uluit. "Avea o casă superbă", își amintește el de parc-o are în fața ochilor. "Avea niște galeuri de vis, un pat Renaștere spaniolă, extraordinar de frumos… Singurul obiect care nu era de artă era televizorul - un Rubin. Până și vasul wc era din porțelan Retiro iar șnurul de mătase de care trăgeai avea un "ciucure" în capăt, din același porțelan, pe care scria: "Tire". Artistul pare în fața mea dar se vede că e acolo - în casa din București în care s-a îndrăgostit de mobilierul stil. "Până atunci eram un modernist. Făceam mobilă modernă, după niște cataloage din Suedia. De atunci am devenit un fervent al lăcașurilor ăstora cu obiecte de artă din București și al târgurilor de obiecte de artă".

"Am început să achiziționez lucruri vechi dar n-aveam bani să le iau întregi, așa că le luam bucăți. Am luat chiar de la gunoi. Astea", îmi arată spre scaunele de bucătărie de culoarea mierii de tei, din lemn de fag curbat, cu tapiserie de piele, "astea erau niște urâtanii negre fără fund". A învățat singur și tot singur s-a dus în documentare prin fabrici și ateliere de mobilă. Din România și Europa. Cel mai mult l-au impresionat atelierele din Murano unde se fac celebrele oglinzi venețiene și nu mai puțin cunoscuta sticlă.

"Am tot citit istoria artei și despre fiecare stil în parte. În mobila franțuzească, de exemplu, Ludovic Filip nu e poleită, pe când în stilurile Ludovic al XIV-lea , al XV-lea, al XVI-lea, elementul esențial este foița de aur cu care se acoperă lemnul. Mobila e fină. Nu poți pune foiță de aur pe ceva gen Bidermeier care e foarte frumoasă dar mai robustă. Mobila englezească pe de altă parte folosește foarte mult esențe exotice în intarsii", a încercat să-mi schițeze o idee artistul.

Săptămâni de migală

Pentru ramele cele vechi, (Louis XV de exemplu), din lemn, cu model floral bogat din stuc, trebuie să refacă ornamentele. Iar aici e muncă de sculptor. Ramele intră pe mâinile sale descleiate, ciobite și știrbite. Mobilierul - inclusiv ramele - trebuie desfăcut înainte de recondiționare, că e lipit cu clei de oase care, în timp, devine casant. După ce o curăță, tot clei de oase folosește la îmbinare. "Ca să se păstreze autenticitatea trebuie să folosești aceleași materiale, aceleași căi pe care le-a folosit cel care le-a făcut". După săptămâni de migală ies opere de artă așa cum ieșeau pe poarta atelierului acum 100, 200, 300 și chiar 400 de ani. De exemplu, rama la care lucrează acum e din lemn de nuc sculptat. E din secolul XVI și chiar așa, neacoperită în foiță de aur, e o bijuterie.

"Eu sunt specialist în rame de tablouri. Chiar le și fac". Se ridică și aduce o ramă art-nouveau făcută după una pe care a restaurat-o. I-o adusese un amic cu un magazin de rame. Un client care a lăsat un tablou la înrămat a lăsat și rama din dotare - spre aruncare. Drept urmare amicul i-a vândut una nouă și lucioasă, din plastic, și a păstrat-o pe cea veche - art-nouveau. Din teancul de poze reiese că e specialist cam în tot pe ce pune mâna, nu numai în rame. Fotolii refăcute de la stadiul de grămadă de lemn paie și zdrențe, dulapuri, ceasuri… am văzut prin album un dormitor Ludovic al XVI-lea, "care era un gunoi", o sufragerie Chippendale vienez, scaune Louis toate numerele, o măsuță Emile Galle... Ai impresia că răsfoiești catalogul unui muzeu doar că aici vezi și cât de urât ajunge arta dacă n-o bagă nimeni în seamă.