Scriitorul Lică Gherghilescu susține că teatrul pentru copii nu este o artă minoră

Studiile dedicate artei scenice sunt tot mai rare într-o lume scăpată pe panta anormalității. Teatrul însuși are răni adânci, și doar oa-menii de vocație, magicienii, inventează soluții de salvare.
După ce a făcut carieră de actor comic la Dramaticul constănțean, remarcat în studenție în creațiile cinematografice după "Chirița" lui Alecsandri, alături de reputatul său profesor, Dem Rădulescu, Lică Gherghilescu s-a dedicat, în calitate de manager, susținerii trupei Teatrului pentru Copii și Tineret, un colectiv prestigios și cu tradiție. Și-a dedicat cunoștințele teoretice inclusiv misiei de pedagog, punând multă pasiune în îndrumarea studenților săi, viitori slujitori ai Thaliei. În urma acestei experiențe convingătoare, a rezultat recent volumul "Teatrul, între educație și divertisment" (Editura Ex Ponto, 2009).
Pentru unii o simplă curiozitate, teatrul pentru copii rămâne un teritoriu absolut generos, presărat cu dificultăți de tot soiul, dar plin de soluții novatoare și satisfacții creatoare. Autorul pune degetul pe rană, susținând că, regretabil, învățământul actual face prea puțin în atragerea tinerilor spre cuvântul rostit, spre forme spectaculare, rămânând la stadiul de eveniment ocazional și de multe ori superficial.
Capitolul cel mai consistent, "Spectacologie și receptare", este o altă abordare, cu multă susținere, în domeniul reprezentațiilor scenice. E analizat aici basmul - una dintre cele mai generoase forme culturale valorificate de oamenii de teatru: structura și stereotipia basmului, basmul și problematica individuală a copilului, spectacolul muzical pentru copii, forme de spectacol muzical pentru copii, comedia - balet, masca, vodevilul, opera cu păpuși, etc. Sunt numeroase referirile la tradițiile specifice din Țările Române în decursul istoriei (teatrul de bâlci, împrumuturile din formele spectaculare turcești Karaghioz, etc). Volumul e un îndreptar, dar totodată și un excurs în istoria repre-zentațiilor cu texte destinate copiilor sau adaptate lor la teatre din țară, unde au montat nume de prestigiu: Cristian Pepino, Margareta Niculescu, etc, dar spre care s-au îndreptat regizori din teatrul de proză, precum Cătălina Buzoianu sau Victor Ioan Frunză. Sunt inventariați autori de texte rezistente în timp, de la Marin Sorescu și Ion Lucian, la Gellu Naum și Alecu Popovici.
Documentația solidă articulează demonstrația autorului. Nume ilustre, precum L. Bernstein, B. Brecht, Ch. Drouhet, V.I. Propp, Gh. Vrabie, își găsesc locul de câte ori se recurge la sursa teoretică. Lică Gherghilescu are darul coborârii la rădăcinile formelor spectaculare, cărora le urmărește evoluția în timp, modificările și inovațiile aduse. De exemplu, la subcapitolul "Comedia - balet", amintește de Adam de la Halle, care asociază cântul și dansul într-o scenetă simplă.
Compozitorul Jean Baptiste Lully l-a cunoscut întâmplător pe Molière, cu care va colabora la curtea lui Ludovic al XIV-lea. La fel se procedează în cazul explicării vodevilului, plecându-se de la etimologie (de multe ori greșit interpretată). Cumetrii comediografi au purtat în secolele vechi germenii viitoarei specii încă de la bâlciurile populare din Paris. Insistența teoreticianului Lică Gherghilescu merge și spre alte zone "minate" pentru mulți: personaje clownești, cuplurile comice, formulele specifice travestiurilor. Alte observații, per-sonale, îndrăznețe, trădează o mai veche reflecție asupra textelor clasice românești. vorbind despre vodevil, de exemplu, autorul face o remarcă interesantă: "Capodopera lui Alecsandri, «Sânziana și Pepelea», are multe elemente de vodevil sau de operă comică, sau chiar de parodie de operă" (p.117).
Mărturisesc că rar am citit în ultima vreme un volum de teorie a artei spectaculare atât de convingător, documentat cu rigoare și scris cu suflet cald, de iubitor al unei arte atât de complexe.
Spre finalul volumului, vorbind despre eroarea de a considera arta pentru copii drept una minoră, autorul face constatări în care nu-și poate ascunde doza de amar: "Ideea de teatru ca școală acceptată de la Aristotel până la Brecht a făcut destul de greu conexiune cu școala ca instituție, datorită neîncrederii celor dedicați autonomiei esteticului (…), toate acestea îngreunând pătrunderea teatrului în programa școlară".
Subscriu acestor afirmații, ca practician al catedrei. Cu același amar, vechi de decenii.
Prof. Valentin SGARCEA