„Un stat precum Federația Rusă nu a putut fi învins atunci când a fost victima unei agresiuni masive”

469
„Un stat precum Federația Rusă nu a putut fi învins atunci când a fost victima unei agresiuni masive” - fondarticolplopeanu-1645558059.jpg
Confruntarea ruso-occidentală din ultimele luni aduce în prim plan, pe de o parte, expunerea forței militare masiv concentrate, ca instrument de negociere, un tipar ce ne readuce în memorie perioada Războiului Rece. Pe de altă parte, reîncălzirea acestui mod de a face politică internațională intră în conflict cu perspectiva libertății de asociere a unei țări, cu un grup de state conectate din punct de vedere militar sau economic.

Sunt două viziuni care sunt ireconciliabile și care ar fi putut fi reconciliabile dacă, la începutul anilor 2000, extinderea alianței nord-atlantice nu era apreciată drept singura soluție de securitate de către state aflate în vecinătatea apropiată a Federației Ruse, implicit în apropierea unor zone de conflict stimulate de Federația Rusă (Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Crimeea, Donețk, Lugansk). Cu alte cuvinte, ceea ce se solicită acum, din direcția Moscovei, anume garanții de securitate, a lipsit în perioada critică în care fostele state socialiste au ieșit din orbita imperiului sovietic, dar și de sub umbrela alianței militare numită Tratatul de la Varșovia. Lipsa, în perioada 1991-2004, a oricărei predictibilități în relația cu Federația Rusă (a se vedea, aici, și probleme bilaterale asupra cărora nu s-a realizat niciun progres) a accelerat dorința acestor state de a se integra unui concept de securitate funcțional.

Retorica ultimului deceniu și jumătate, având în centru regretul față de fosta Uniune Sovietică - a cărei implozie s-a datorat exclusiv eșecului economic și social și lipsei de atractivitate a modelului politic și cultural, pentru generația tânără a perioadei 1980-1990 nu a făcut decât să sporească temerile statelor centrale și est-europene, a căror relație istorică cu Rusia țaristă/Uniunea Sovietică a fost definită de conflict și ostilitate. În termenii clasici ai negocierii diplomatice, situația actuală se prezintă ca un dezechilibru masiv între solicitări majore (dezangajarea militară a NATO, garanții de securitate formală) însoțite de masive concentrări militare, fără nimic constructiv (cum ar fi rediscutarea susținerii unor regimuri separatiste).

În ciuda declarațiilor aproape zilnice, referitoare la caracterul non-agresiv al concentrării militare la frontierele Ucrainei, permanentizarea acesteia reprezintă un simbol de necontestat al unei intenții agresive, chiar dacă obiectivele vizate sunt politice, cum ar fi, de exemplu, împiedicarea aderării Ucrainei la NATO, obiectiv vehiculat ca satisfăcător pentru partea rusă împreună, probabil, cu altele: recunoașterea anexării Crimeii, recunoașterea republicilor separatiste din estul Ucrainei ce nu pot fi decât intuite.

În ultimă instanță, orice discutare, în substanță, a chestiunii securității europene, implicit a celei rusești, nu va fi decât parțială, dacă se rezumă doar la situația Ucrainei și nu atinge inventarul complet al zonelor conflictuale. Din perspectiva celor trei decenii care au urmat dispariției Uniunii Sovietice, este necesară oferirea unor garanții de ambele părți, și nu solicitarea acestora din partea unei singure părți. O astfel de abordare ar contribui la construirea unui mediu de securitate unitar, cu aranjamente de securitate specifice unei situații, cea general europeană, complicată de războaiele mondiale, modificările brutale de frontiere, cu consecințe tragice asupra popoarelor central-est-europene. Cu atât mai mult cu cât istoria ne demonstrează că un stat precum Federația Rusă, indiferent de denumirile purtate, nu a putut fi învins atunci când a fost victima unei agresiuni masive, franceze sau germane. Din perspectivă istorică, instalațiile militare din România și Polonia nu se pot încadra, indiferent de retorica oficială, la categoria amenințări, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în 1812 și 1941. Poate nici măcar avansul tehnologic nu poate compensa și justifica temerea manifestată prin acest gen de discurs.



Conf. univ. dr. Emanuel PLOPEANU, decan Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius”




Pagina a fost generata in 0.7132 secunde