De la poveștile lui Jules Verne la cârma coloșilor de oțel

- Domnule Chintoan, ați citit "Căpitan la cincisprezece ani"?

- Am citit. Poveștile cu marinari erau preferatele mele în copilărie. Îmi spunea mama că, încă de la grădiniță, când mă întrebau ce vreau să mă fac, le răspundeam mereu că voi fi marinar. Mă fascina marinăria din cauza poveștilor citite. 

- V-ați născut la Turda. Era vreo apă pe-acolo?

- Arieșul. Acolo am învățat să înot. 

- Ce v-a atras de pe malul Arieșului până la mare: aventura, banul sau cântecul sirenelor?

- Când m-am decis să merg la marină, nu știam nimic despre această meserie. A fost doar mirajul mării și dorința de a vedea lumea. Am plecat la Institutul de Marină din Constanța împotriva opoziției familiei. Nu doreau sub nici o formă să urmez această carieră. Eram singurul băiat - mai am două surori - și nu vroiau să plec de acasă.

- Ce meserie au părinții?

- Amândoi sunt contabili.

- Dar surorile? 

- Și ele sunt tot în domeniul economic.

"Nu mai calc pe vapor niciodată!"

- Așchia a sărit departe de trunchi; ați infirmat proverbul. Cum a fost prima ieșire pe mare?

- Primul voiaj l-am făcut în 1983, cu nava școală "Neptun". Eram în anul trei la institut. Am plecat de la Constanța și am ajuns la Lisabona și Anvers. A fost un voiaj frumos, interesant. Atunci am avut parte de prima furtună din viața mea de marinar. Ne-a prins în Golful Biscaya, renumit pentru mulțimea navelor scufundate de-a lungul timpurilor. Era o furtună serioasă, de gradul 8 - 9. Țin minte și acum că s-au spart două hublouri (geamuri - n.n.) și s-au inundat niște săli. Mi-a fost groaznic de rău. Trei zile am zăcut la pat și exact asta am spus: nu mai calc pe vapor niciodată! Ha, ha! După ce a trecut furtuna și a ieșit soarele, mi-a venit inima la loc. În pofida faptului că aveam rău de mare, am mers mai departe. Cu timpul m-am obișnuit cu răul de mare și mi-a trecut. 

La bordul "navetei spațiale"

- Pe ce navă ați făcut voiajul de cadet?

- Pe vremea aceea se făcea un an de stagiatură la terminarea institutului. Eu am fost repartizat pe "Biruința" - petrolier de 164.000 tdw -, una dintre cele mai mari nave la vremea aceea. Am făcut parte din echipajul care a preluat-o din Șantierul Naval Constanța în primul să voiaj. Comandant era domnul Traian Băsescu. 

- Nu v-ați speriat când ați urcat pe o navă cât trei stadioane de fotbal?

- Pentru mine, atunci, era imensă: o uzină. Eram îngrozit când am văzut câte echipamente avea, ce complicată era. Am intrat în camera de control, de unde se făcea încărcarea - descărcarea și am văzut panourile pline de beculețe, de butoane, indicatoare. Spuneai că e o navetă spațială. Și apropos de sperietură, când ne-am întors din voiaj, la Constanța, ca tânăr cadet am fost pus de vardie (de pază - n.n.) în scară, noaptea. Nava opera, iar eu păzeam să nu urce nimeni la bord. La un moment dat, în spate, s-a auzit o bubuitură, ca o explozie. A urmat o șuierătură puternică. M-am speriat atât de tare că nici nu m-am întors să mă uit ce se întâmplă și nici nu știu când am coborât de pe navă. Era o supapă care s-a deschis pentru a elibera presiunea acumulată în tancuri. Era un lucru absolut normal, pe care eu nu îl știam la vremea aceea.

Bani.. adevărați

- Păstrați mersul legănat, de… rățoi?

- Îl mai am, ha, ha…

- După câți ani de marinărie te poți retrage la casa ta, să trăiești din agoniseala de pe mare?

- Ce să spun, din punct de vedere financiar, mai ales în condițiile de piață în care se lucrează azi, marinăria e o meserie bine plătită. Orice proaspăt ofițer III câștigă de la 1.500 de dolari de pună în sus. După Revoluție, am prins și eu câțiva ani vremurile astea bune. În 1992, mi-am dat demisia de la "Petromin". Se deschisese piața internațională și pentru că la noi promovarea pe navă nu se făcea pe principii de competență, ci pe baza altor… influențe, am plecat. 

- N-ați vrut să dați șpaga?

- Nu. Socoteam normal să fiu răsplătit pentru meritele mele și, din 1992 până în 1996, am lucrat în flota unei companii italiene de transport a produselor petroliere. Am plecat ca secund. Am dat examenul și am preluat comanda.

- Cu 2.000 sau 3.000 de parai?

- În funcția de comandant câștigam 5.000 de dolari atunci. 

- Ați lucrat pe bani... adevărați.

- Am avut șansa. În ziua de azi, un comandant câștigă între 3.000 și 6.000 de dolari, în funcție de tipul de navă. Pe petroliere sunt salariile foarte bune. 

Familia sau marea?

- Când e vorba de atâția dolari, nu e mai bine la cârma navei decât la cea a Autorității Navale? Ați lăsat banii pentru prestigiu?

- Decizia de a rămâne la uscat a fost luată din considerente familiale. Am doi copii, care crescuseră și simțeau nevoia să aibă tatăl lângă ei. Trebuia să fiu aproape, să-i cresc, să-i educ. Asta-i povestea tuturor marinarilor: vine un moment când familia este mai importantă decât marea, când trebuie să iei o decizie. Acesta-i motivul pentru care am rămas la uscat. 

Față în față cu pirații

- Unde ați dat ochii cu pirații, pe mare sau pe uscat?

- Cred că sunt destui pe uscat, dar i-am întâlnit și pe mare. Am avut trei astfel de experiențe: două în India și una în Nigeria. La primul atac eram pe un petrolier de 35.000 tdw și ne dusesem să descărcăm. Noaptea, pirații au venit la bordul mai multor bărci și șalupe. Vroiau să urce pe navă și să fure tot ce găseau în cale: parâme, vopseluri, fier, bronz, absolut tot ce se putea căra. Erau periculoși. Dacă apucau să urce pe punte și le stăteai în cale, te atacau. Trebuia să iei măsuri preventive, să nu-i lași să ajungă sus. În caz contrar, nu trebuia să dai ochii cu ei, ci să anunți autoritățile. Noi am fost, de fiecare dată pregătiți. Făceam ronduri suplimentare, cu oameni care patrulau pe toată puntea și aprindeam toate luminile. Văzând că nava e pregătită, pirații s-au apropiat, dar nu au mai atacat.

Lista neagră a traficanților

- Shipping-ul are tot felul de liste negre: pentru marinari, pentru nave, companii și flote. Dumneavoastră ați fost pe vreo listă neagră?

- Eu, personal, nu am fost. În schimb, am simțit efectul unei astfel de liste, pentru că, înainte de Revoluție, echipajele românești erau pe lista neagră a traficanților, mai ales în porturile nord-europene. Pentru că erau plătiți cu un dolar pe zi, pentru a câștiga un ban, românii mai vindeau un carton de țigări, două-trei sticle de whisky. De aceea, Europa era cu ochii pe noi. Când venea Vama la navă, ne controlau la… sânge. 

O reușită personală

- Câți ani a stat flota României pe lista neagră a shipping-ului internațional?

- România a intrat pe lista neagră după Revoluție, după ce s-a încetățenit, prin 1994, serviciul de Port State Control în Europa. Era perioada cea mai neagră a shipping-ului românesc: navele intraseră în tot felul de litigii și nu se acorda nici o atenție standardelor. Flotei românești i-au trebuit 10 ani de zile până să iasă de pe lista navelor sub standard. 

- Ce ați simțit după ce dumneavostră și colegii din ANR ați reușit să scoateți flota națională de pe "lista rușinii"?

- A fost o mare satisfacție și o bucurie, pentru că eforturile depuse de noi pe parcursul ultimilor doi ani au dat rezultate. Eu am considerat îmbunătățirea standardului flotei și a imaginii României și ca o reușită personală. Imaginea asta negativă mă afecta și pe mine, marinarul român, pentru că, v-am spus, fac meseria asta din pasiune, din plăcere. Nu-mi convenea când mulți ne catalogau drept pavilion sub standard. Implicit și noi marinarii suportam consecințele acestei imagini. 

Dorurile marinarilor

- Marinarul are o "vână" de patriotism, de naționalism în plus față de cei de la uscat? 

- Eu zic că legătura spirituală a marinarului cu țara, cu patria este mai puternică. Viața pe mare, privațiunile la care ești supus, formează oamenii într-un fel anume. Sunt mai dârji, gata să facă față greutăților. Iar dorul de casă, de țară, pe care nu îl simți decât atunci când ești la mii de kilometri depărtare, dezvoltă un patriotism puternic. Marinarii vor să se întoarcă cu plăcere lângă cei dragi, iar pentru ei "acasă" înseamnă și familia, și țara. Lunile petrecute pe ape, departe, tare departe, sporesc sentimentele. Milioane de români nu au trecut granița niciodată și nu au simțit ce înseamnă dorul de țară, dar marinarul trăiește o viață cu el în suflet, pe mare. Circulă tot felul de povești despre marinărie, despre defectele umane pe care le accentuează, dar eu rămân la convingerea că această meserie, deosebit de grea și complexă, care te obligă să acumulezi cunoștiințe și deprinderi din foarte multe domenii, crează oameni deosebiți.

(Interviu realizat pe data de 20.01.2004)