Șeful umoriștilor constănțeni a repurtat o mare victorie împotriva Poștei Române

"Azi am repurtat o mare victorie în fața Poștei Române! - afirmă scriitorul Dan Norea, președintele Clubului Umoriștilor Constănțeni. O revistă («Cugetul») a ajuns la un alt bloc, împreună cu o carte și un ziar, deși adresa mea era scrisă de mână sau dactilografiată cât de poate de lizibil. Dar respectivul destinatar temporar nu era nici lacom, nici leneș, nici prost, așa că l-a sunat pe fratele meu. Constanța e mică. Azi m-am întâlnit cu frate-meu astfel încât, după o întârziere  de două săptămâni, am primit plicurile, printre care și «Cugetul»."

Stimați cititori, Dan Norea este constrâns de statutul de umorist să trateze cu un zâmbet comportamentul unora dintre lucrătorii Poștei Române față de clienți. Și, dacă stăm strâmb și judecăm drept, chiar are motive să zâmbească. Serviciile în bășcălie prestate de respectivii funcționari demonstrează că Poșta Română are oameni cu un dezvoltat simț al umorului.

Din relatările primite și de la alți cititori ai ziarului nostru, care spre deosebire de Dan Norea nu au deloc simțul umorului, reiese că joaca de-a scrisoarea pierdută ori rătăcită este destul de frecvent practicată printre poștași. Din cauza "umorului" acestora, unii destinatari au ajuns în conflict cu Fiscul, căci neprimind corespondența la timp au fost nevoiți să plătească penalizări usturătoare.

Eu, deși am simțul umorului, trebuie să recunosc că mi-l pierd când am de-a face cu Poșta Română. Din partea unora dintre lucrătorii ei am avut destule neplăceri. De-a lungul anilor, am primit de multe ori corespondența cu mare întârziere față de data înscrisă pe ștampilele de expediție de pe plic; s-a întâmplat să-mi găsesc corespondența amestecată cu a altor locatari și aruncată în scara blocului, deasupra cutiilor de scrisori; de câteva ori, corespondența transmisă de Finanțele Pu-blice nu mi-a parvenit, iar o dată, pe unul dintre mandatele de confirmare de primire era trecută mențiunea Poștei: "Destinatarul necunoscut", deși locuiesc de patruzeci de ani în același imobil; dar cel mai grav este faptul că pe unul dintre aceste mandate de confirmare figura o altă semnătură decât a familiei mele.

În urmă cu o săptămână, am apelat la serviciile oficiului poștal de lângă Gara Constanța, să transmit mai multe plicuri în țară. I-am înmânat oficiantei corespondența și am achitat prețul cerut. Am rămas în fața ghișeului, așteptând.

După un minut care mi s-a părut un veac, oficianta a ridicat ochii spre mine și m-a întrebat: "Mai doriți ceva?" Am îngăimat: "Da, aș vrea un bon fiscal, o chitanță." Parcă i-aș fi cerut mâna, așa mirată s-a arătat. "Chiar doriți asta?" Am plecat ochii și i-am răspuns vinovat: "Știți… pentru decontare…" "Așa? Va trebui să așteptați!"

În spatele meu deja se formase coada. Trei clienți așteptau nerăbdători.

Funcționara mi-a cerut datele de identificare și s-a apucat să ciocănească într-o tastatură, cu un singur deget, căutând cu disperare literele și cifrele. I-au trebuit vreo cinci minute să introducă în calculator cele câteva date. Coada fremăta plină de nerăbdare, iar eu îmi repetam în gând: "Fii calm, nu te enerva că-ți crește tensiunea!"

Când a terminat cu efortul sisific, m-a atenționat: "Acum, aveți de așteptat!" Și s-a apucat să rezolve problemele celorlalți clienți, care, văzând ce pătimesc eu, n-au mai îndrăznit să solicite dovada plății serviciilor.

Între timp, un calculator străvechi și o imprimantă șleampătă și bâlbâită s-au apucat să poarte o conversație lungă și plicticoasă. Se auzea glasul monoton și dogit, cu pauze lungi și dese, al mașinăriei de imprimat: "Țac! Țac! Țac!"

N-am stat cu ochii pe ceas, dar cred că au trecut cel puțin cincisprezece minute, timp în care oficianta a servit opt clienți.

"Poftim!" - mi-a întins funcționara factura și chitanța. În ochii ei se putea citi o mare victorie, iar într-ai mei, o rușinoasă înfrân-gere. Din acea clipă, m-am jurat să nu mai respect îndemnul Guvernului, Ministerului de Finanțe și Fiscului de a solicita bonuri fiscale ori chitanțe.