O experiență de neuitat. Trei luni în deșertul Kalahari!

Te uiți pe fereastră la minunata Cale Lactee care se întinde pe cerul de deasupra ta și te cuprinde somnul, dar deodată tresari, când auzi din depărtare răgetul unui leopard. Pare desprins dintr-o poveste sau dintr-un documentar american, dar așa a adormit timp de trei luni, în deșertul Kalahari, Camelia Petrescu, o constănțeană în vârstă de 23 de ani.

Aventura Cameliei Petrescu a început în toamna anului trecut, când a reușit să-și îndeplinească visul de a merge în Africa și de a ajuta copii. Acest lucru a fost posibil cu ajutorul proiectului de voluntariat "Kalahari New Hope", înființat de membrii familiei Pater, în anul 2008-2009. Cameliei i s-a pus la dispoziție cazarea și masa, iar ea a plătit doar transportul. Când toată lumea era disperată de virusul Ebola, constănțeanca noastră de doar 1.55 m înălțime se îmbarca în avion, cu destinația Namibia.

Camelia se aștepta să întâlnească sărăcia de cum a pășit pe aeroport, însă nu a fost deloc așa. Ne povestește că Namibia este o țară a paradoxurilor, pe cât de săracă, pe atât de… bogată. Pentru a ajunge în tabără, a trebuit să schimbe câteva mașini și să petreacă un număr de ore mult mai mare decât a petrecut pe avion.

Constănțeanca ne trece în revistă cum arată tabăra și în ce constă activitățile lor acolo. În bază, se putea face orice activitate care le era de ajutor localnicilor, de la construcția unei case, până la gătit. Aici, veneau copii la școală și oamenii la muncă. Baza era alcătuită dintr-o școală, o biserică, bucătărie, cantină, căsuțele voluntarilor, în care stăteau câte 2-3 și dușurile și toaletele, care erau în mijlocul câmpului. Energia electrică era pe sistem solar, iar internetul îl aveau prin satelit. Pe terenul dimprejurul bazei, se putea planta porumb, câteva legume și puține fructe. Constănțeanca a optat pentru activitatea școlară și a fost învățătoare la clasa întâi. O adevărată provocare, având în vedere faptul că cei mici nu cunoșteau engleza foarte bine. Camelia ne povestește faptul că nici numele nu și-l știau unii, să nu mai zică de vârstă. Până la venirea familiei Pater (familia fondatoare a bazei), locuitorii din Bushman nu își știau data de naștere, iar mulți erau trecuți pe certificate de naștere colective. La școală, Camelia

i-a învățat matematica, să scrie în engleză, să se poarte frumos unii cu alții. Pentru ea, cel mai de preț lucru a fost zâmbetul lor.

"Părinții nu sunt foarte drăgăstoși cu ei. Pentru că au mulți copii, cel mai important este cel mai mic. Noi când îi luam și îi îmbrățișam erau cei mai bucuroși, dar sunt și foarte geloși. Sunt adorabili! Pe lângă faptul că sunt subnutriți și neîngrijiți, felul în care ei zâmbesc este neprețuit. Ei mănâncă un sos de ficăței, cu mămăligă și orez, sau cu dovleac copt. Combină vreo trei mâncăruri. Mănâncă gândaci vii, pentru că sunt plini de proteine, broaște, dacă știu să gătească le gătesc, dacă nu, le prăjesc. Eu nu am încercat insecte, dar în schimb, am mâncat mâncare de-a lor. Ei dacă ar avea mâncare 24 din 24 de ore, ar mânca în continuu, dar atunci când eu mâncam cu ei, se opreau din mâncat, cu mâncarea în față. Nu le venea să creadă. Nu avea niciun gust și era prea grețoasă, uneori îmi venea să vomit, dar continuam să mănânc până când terminam din farfurie, doar ca să îi văd fericiți", ne mărturisește ea.

Cu șarpele la ușă

Timpul parcă zboară, iar în localul în care ne-am întâlnit vine din ce în ce mai multă lume. Seara s-a lăsat peste orașul înghețat de la malul Mării Negre, dar povestea Cameliei conturează în jurul nostru deșertul galben și întregul peisaj din Namibia parcă ne învăluie. Ea își aduce aminte cu nostalgie, eu mă transpun prin vorbele ei.

Bineînțeles că într-o astfel de aventură nu au lipsit nici peripețiile, unele amuzante, altele terifiante. Într-o seară, pe când se ducea la dușuri, a început o ploaie puternică.

"M-am adăpostit într-una din căsuțe și eram singură. M-am pus în pat și am accesat internetul de pe telefon. Vorbeam cu fratele meu și așteptam să treacă ploaia și deodată aud ceva care părea că se freacă de tavan. Eu tot stăteam și spunem că sigur e o șopârlă, dar se auzea clar că nu era. Am aprins lumina și, la un moment dat, când m-am dus la ușă să ies din camera respectivă, am stat și am încercat să analizez de unde vine sunetul ăla.

Mi-am dat seama că venea fix de deasupra mea. Am zic că, dacă e să plec din casă, nu e bine. Într-o fracțiune de secundă, s-a auzit cum șarpele a căzut de pe acoperiș, exact în fața ușii și în momentul ăla nu am știut ce să fac. Am încremenit! Când am încercat să deschid ușa, era fix acolo și nu am putut să mișc ușa, dar oricum am închis-o imediat, pentru că era un risc uriaș. Dacă era Black mamba (n.r. - un șarpe foarte veninos, care atacă, iar dacă nu primești antidotul la timp, după 7 minute de la atac, mori) nu aveam nicio șansă de supraviețuire. Am așteptat până când s-a terminat ploaia și să vină ceilalți care se aflau în bucătărie. Salvarea mea a fost că nu putea să intre în casă. Oricum, ceea ce am trăit acolo este unic. Simțeam dorul de casă, de familie și de prieteni în cele 15 minute înainte de a adormi. Oamenii, copiii, natura de acolo nu te lăsau să te gândești la ce ai lăsat în urmă, pentru că era păcat să nu trăiești și să nu te bucuri de ce aveai atunci".