Sfârșitul Hidroaviației la Constanța: doi aviatori au fugit cu avionul. Li s-a cerut să fure și un bombardier

Patru decenii a funcționat Hidroaviația României, dintre care majoritatea timpului la baza de la Palazu Mare. Unul din momentele cruciale, care aproape că a dus la desființarea ei, a fost reprezentat de fuga a doi aviatori, în Turcia, la bordul unui hidroavion Heinkel - He 114.

În Al Doilea Război Mondial, Hidroavia-ția României, ce-și avea baza la Palazu Mare, a avut o contribuție semnificativă în a ține piept inamicilor. A mai funcționat încă aproape două decenii, până când autoritățile au decis desființarea ei, dar existența ei a fost presărată de incidente tumultoase.

În 1944, după semnarea armistițiului și intrarea rușilor în țară, s-a decis mutarea hidrobazei de la marginea Constanței în Snagov, iar baza de la Palazu Mare a fost preluată de ruși. Hidroaviația a funcționat la Snagov, până în primăvara lui 1948, când a fost mutată înapoi, la Palazu Mare. Comandorul av. (r.) Vasile Reghintovschi notează în cartea sa, "Hidroaviația României postbelice": "După plecarea sovieticilor în 1947, de pe baza Hidroaviației de la Palazu Mare, s-a preconizat ca Flotila aflată pe lacul Snagov să se înapoieze pe lacul Siutghiol, la Baza de la Palazu Mare. Aceasta a fost reorganizată, căpătând denumirea de Escadrila 347 Hidroaviație. În mod cert, la data de 25 martie 1948, pe lacul Snagov se aflau 19 hidroavioane Heinkel He-114, în diverse stări tehnice: nouă disponibile, trei în reparații și șapte în situație incertă.

Se pare că în primăvara lui 1948, Esca-drila 347 s-a înapoiat pe lacul Siutghiol, cu 15 hidroavioane, la baza fostei Flotile de la Palazu Mare, pe care sovieticii o lăsaseră într-o stare de paragină de nedescris". Zborurile s-au reluat în 1949, după ce, prin dedicația aviatorilor, "baza a fost transformată în cea mai frumoasă unitate de aviație din țară", mai notează comandorul Vasile Reghintovschi.

Au fugit cu un hidroavion

Activitatea s-a desfășurat în mod normal până în 1955, constând în principal în zboruri de supraveghere a litoralului, recunoașteri aeriene etc. În primăvara acelui an, comuniștii au decis să oprească de la decolare toate hidroavioanele și să desființeze escadrila de la Palazu Mare. Această drastică decizie a fost luată după ce, pe 6 mai 1955, echipajul format din pilotul Traian Crețu și observatorul Constantin Gornistu au fugit spre Turcia cu un Heinkel - He 114. "Nefiind de acord cu principiile și practica regimului comunist, au hotărât să părăsească țara, amerizând pe mare la Candrea, lângă Izmid - Turcia", a precizat comandorul Vasile Reghintovschi.

La rândul său, generalul maior aviator (r.) Gheorghe Constantin ne-a mărturisit referitor la acel eveniment: "Observatorul Constantin Gornistu este finul meu. Așa că m-au oprit de la zbor, m-a chemat generalul Burcă la el să dau declarații. Așa era procedura. Și s-a desființat și Hidroaviația. A cântărit mult acest incident, căci a fost vorba de evaziune aeronautică, luând și hidroavio-nul. Turcii i-au dus pe cei doi români pe o insulă, unde i-au anchetat. Avionul l-au dat înapoi, dar nu și echipajul". Hidroavionul a fost trimis înapoi, demontat, pe un vapor, căci comuniștii nu au dorit să trimită un alt pilot, de frică să nu fugă și acesta.

De pe insula din Turcia, cei doi aviatori fugiți au fost duși în Germania, unde din nou au fost chestionați. Ba chiar au fost interogați și de o comisie din America.

Destinul celor doi aviatori

Astăzi, doar observatorul Constantin Gornistu mai trăiește: are 84 de ani, s-a stabilit la Berlin și ține legătura cu vechii prieteni din țară. În urmă cu cinci ani, el a povestit experiența prin care a trecut pentru a scăpa de comunism: "Pe 6 mai 1955, am intrat în alarmă. Cum comuniștii erau paranoici, s-a dat o alarmă cum că americanii umblau cu submarine pe mare. Am primit combustibil pentru o oră și ceva - două de patrulare, armamentul era operațional, două tunuri și două bombe de 50 kilograme. Făceam echipaj cu locotenentul Traian Crețu, și el sătul de comuniști. Eram prieteni și până atunci vorbisem, mai în glumă, mai în serios, să fugim. Ne-am oprit abia în Turcia. Am avut noroc", rememora acesta.

Doi ani au durat interogatoriile, la început în Turcia, pe insula Hebeliada, după care în Germania, la Frankfurt. Aici au primit noi identități și li s-a propus să se întoarcă în țară, pentru a fi spioni și chiar pentru a fura un alt avion, un bombardier IL 18, aflat la baza de la Mihail Kogălniceanu. Inițial, amândoi aviatorii au refuzat propunerea, deși presupunea și avantaje financiare, susținea Gornistu. Aflaseră că, în țară, fuseseră condamnați la moarte pentru dezertare. Dar serviciile de spionaj germane au reușit să-l convingă pe Traian Crețu că autoritățile române au fost de acord cu o amnistie și că se pot întoarce în siguranță în țară. Așa că, acesta a fost de acord să revină pe meleagurile natale. A fost imediat capturat, urmând un proces public, la finalul căruia a fost condamnat la ani grei de închisoare.

În schimb, Gornistu a supraviețuit trăind din comerț. A călătorit prin toată lumea, făcând schimburi dintre cele mai neobișnuite și chiar a reușit să vină și în țară, înainte de 1989, după ce a obținut cetățenia germană.

Patru decenii de existență

Deși fuga celor doi aviatori era un incident grav și nu putea fi trecută cu vederea, Hidroaviația era totuși necesară. Drept pentru care, după patru luni, autoritățile au revenit asupra deciziei și au decis reorganizarea acesteia, tot la Palazu Mare. La zborul inaugural a asistat, dintr-o șalupă aflată la geamandura de decolare, și generalul Ion Ioniță. "A fost încântat de ceea ce a văzut și pe spatele meu a semnat decretul de reînființare a hidroaviației", își amintește generalul Gheorghe Constantin. După acest impas, lucrurile au reintrat pe făgașul normal, iar hidroavioanele și-au reintrat în rol. Dar nu pentru mult timp! Încă de la sfârșitul Celui De-al Doilea Război Mondial, hidroaviația era folosită din ce în ce mai puțin ca unitate operativă a Aviației. Astfel că, după cinci ani, mai precis pe 1 aprilie 1960, a fost semnat decretul privind desființarea definitivă a Hidroaviației, după patru decenii de existență.