"În România, nu sunt bani pentru cercetare. Salariile specialiştilor, similare cu cele ale tractoriştilor!"

Au fost vremuri în care agricultura constănţeană era una de top, graţie unui sistem centralizat care, la ora actuală, nu mai poate fi reeditat, iar una dintre verigile importante ale acestui sistem o reprezintă Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Valu lui Traian (SCDA), aşa cum se numeşte în ziua de astăzi. A fost concepută pentru a fi cel mai mare dezvoltator, cultivator şi furnizor de seminţe din partea de sud-est a României, cu activitate atât de producţie, cât mai ales de cercetare ştiinţifică.

Timpurile s-au schimbat, iar unitatea se zbate să supravieţuiască. Despre cum s-a ajuns în această situaţie, ce mai înseamnă cercetarea şi mai ales ce-i de făcut pentru o soartă mai bună, pe deplin meritată, a staţiunii, în interviul acordat în exclusivitate ziarului „Cuget Liber” de directorul SCDA, dr. ing. cercetător principal gr. I Ion Bulică.

- Domnule director, sunteţi de o viaţă, practic, în agricultură, imaginea dumneavoastră se confundă cu cea a staţiunii. Aţi fost martorul atâtor evenimente, aţi străbătut deceniile, orânduirile sociale. Cum a fost „pe vremuri” şi cum se prezintă situaţia la ora actuală? 

- În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru interes, rar ne este dat să ne treacă cineva pragul şi să ne întrebe măcar dacă mai trăim. De cum trăim, nici nu se pune problema.

Toamna aceasta are o semnificaţie aparte pentru mine, pentru că se împlinesc 53 de ani de când am venit în staţiune. Am început activitatea în octombrie 1971, în calitate de inginer stagiar, apoi cercetător ştiinţific, cercetător principal II şi I. În 1982, am fost promovat director, un mandat mai scurt, până în 1983. După căderea comunismului, în 1991, am revenit la conducerea staţiunii, iar funcţia de director o deţin şi în prezent.

Anii 70, 80 au fost foarte buni, însă, cu părere de rău o spun, odată cu democraţia, toată activitatea s-a dus la vale! Noi, ca staţiune, nu mai avem niciun hectar de pământ în proprietate. Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti”, în subordinea căreia ne aflăm, are 243 de hectare, pe care noi suntem administratori, şi mai avem 600 de hectare în arendă.

Până în 1989, am avut peste 2.000 de hectare, dar s-au schimbat vremurile, s-au schimbat legile, s-au făcut retrocedări aşa cum s-au făcut. Am rămas doar cu pământul primit în 1936, prin decretul regal al lui Carol I, acele 200 şi ceva de hectare, pe care Academia ni le-a dat în arendă. Din suprafaţa totală, 20 de hectare sunt pentru cercetare.

- Îmi imaginez că aveţi în subordine o „armată” de oameni, truditori ai pământului, oameni dedicaţi cercetării!

- Mă faceţi să zâmbesc, dar este un zâmbet amar. Oamenii ar fi dedicaţi, dar vremurile sunt crâncene. În 1990, staţiunea avea 321 de salariaţi, iar la ora actuală, doar 46! Dintre aceştia, numai cinci sunt pe cercetare!

- Atât de puţini? Nu pot să cred aşa ceva!

- Vă place sau nu, va trebui să mă credeţi, este o realitate tristă. Ştiţi de ce s-a ajuns aici? Pentru că, în România, nu sunt bani pentru cercetare! Sunt salarii complet nemotivante şi am să vă şi exemplific. O femeie de serviciu are 4.050 lei, plus indemnizaţia de hrană, iar un cercetător ştiinţific III, cu salariu mărit de la 1 septembrie, 5.514 lei. Legislaţia a adus o uniformizare incorectă. Un tractorist primeşte 5.339 lei, un mecanizator, 5.378 lei, iar şeful de fermă, 6.900 lei. Eu, ca director, am puţin peste 10.000 lei, toate sumele enumerate fiind brute!

Mai mult, conform legislaţiei, nu pot da nicio premiere. De 8 martie, le-am oferit colegelor câte 150 de lei, dar a venit Curtea de Conturi şi a trebuit să dăm banii înapoi. Doar paznicii primesc sporul pentru orele de noapte, iar în loc de plată în acord global, pentru activitatea de sâmbătă şi duminică, oferim doar zile libere.

În aceste condiţii, cum pot să păstrez cercetătorii, cu atât mai mult cu cât nu există perspective de dezvoltare? A ieşit la pensie electricianul, nu l-am putut înlocui! Am avut stagiari foarte buni, absolvenţi cu entuziasm, au venit, au văzut că au o leafă cât un tractorist, au stat unul, doi, maximum trei ani, s-au format, şi-au luat doctorate, apoi au plecat. Unde? La agenţiile statului, gen APIA, AFIR, dar mai ales la marile companii multinaţionale. Oamenii vin la serviciu pentru bani, nu-şi pot întreţine familiile din ce oferim noi, nu sunt de condamnat că pleacă. Dacă nu se schimbă legislaţia, va fi şi mai rău! Staţiunile de cercetare vor dispărea!

- Percepţia lumii e diferită, sunteţi şi bugetari, aveţi şi producţie, ar trebui să fiţi plini de bani!

- Noi suntem bugetari doar în spirit! Finanţarea este din PNRR, mai avem contracte cu două-trei firme mari care încearcă produse noi, restul banilor vin din ceea ce vindem, din valorificarea recoltei.

Dar să ştiţi că sămânţa la păioase nu se mai vinde, toată lumea caută produse străine.

- Iar străinii, nu se mai satură…

- Firmele mari, multinaţionalele s-au unit între ele, au investit bani mulţi, i-au racolat pe cei mai buni specialişti din cercetare, iar noi nu avem cum să le mai facem faţă. Nu ai cum să rezişti! Eu vând sămânţa cu 2,20 lei, străinul cu 6,5, şapte sau chiar opt lei, iar din profit, 70% reinvestesc tot în cercetare, să scoată soiuri mai bune, mai productive.

Un necunoscător al fenomenului ar putea crede că, venind pe piaţă cu 2,20 lei, noi am fi atractivi, prin prisma preţului mai mic. Un raţionament eronat! Oferta străinilor are două mari avantaje. În primul rând, ei dau pe datorie, plata se face la recoltă, iar în al doilea rând, soiurile lor sunt superioare, s-au făcut în ultimii ani mari progrese pe cercetare, s-au creat soiuri cu potenţial mult mai mare de producţie, cu cel puţin 1,5-2 tone la hectar mai mult decât soiurile noastre.

Şi mai există o abordare în ceea ce priveşte relaţia cu străinătatea. Mai mult de jumătate din producţia de floarea soarelui este cărată în Bulgaria, unde este prelucrată. Nu ştiu de ce aşa, pentru că avem şi noi fabrici la Constanţa, la Urziceni. România nu are pus la punct fluxul complet: producţie, înmagazinare, prelucrare, produs finit, vânzări.

Din 2022, au mai venit peste noi şi produsele din Ucraina, au explodat şi preţurile la îngrăşăminte. Era tot ceea ce ne lipsea! 

- Să îndrăznesc să vă mai întreb dacă mai puteţi face investiţii?

- Este foarte greu, bani de la buget pentru cercetare nu mai sunt cum erau odinioară. Investiţii am mai făcut, din surse proprii, dar nu mai poţi trăi în aceste condiţii. Fără dotări, nu ai cum să faci performanţă. Vedeţi că în staţiune sunt atâtea clădiri, timp de 10 ani nu s-a băgat un leu. Trebuie şi ele întreţinute, sunt cheltuielile curente de acoperit. Dacă vrei să ţină, trebuie făcute investiţii, inclusiv în resursa umană. Eu am nişte ani, o să mă retrag probabil în 2025, dar din spate nu vine nimic!

Noi plătim opt miliarde şi jumătate redevenţă la academie, pentru că nu este pământul nostru. Aceştia ar fi putut fi bani de investiţii.

Trist este că nu interesează pe nimeni soarta noastră, iar toată treaba pleacă de la Ministerul Agriculturii. În staţiune, în anii comunismului, l-am primit personal pe Nicolae Ceauşescu, exista o preocupare a României de dezvoltare şi cercetare. Vedeţi biroul în care discutăm, este făcut în 1967-1968, scaunele sunt de atunci, frigiderul din anii 90. Nu mai vorbesc despre aparatura de laborator, pentru calitatea produselor respective, a seminţelor. Avem tractoare cumpărate din fonduri proprii, opt la număr, dar şi trei combine. Ultima a fost achiziţionată în 2018, restul sunt din 2010. Încet-încet, se duc, vor trebui schimbate.

Marea problemă o reprezintă irigaţiile. Noi am menţinut staţia de punere sub presiune, am renovat-o printr-un proiect început acum cinci ani. Până în 2010, am păzit-o zi şi noapte, cu personalul nostru. Altfel, nu mai era de mult. Acum are motoare noi, performante. Fără irigaţii, nu poţi face agricultură, mai ales în judeţul Constanţa.

- Mai avem irigaţii? Există vreo şansă de a se reveni la acel sistem centralizat, la reţeaua judeţeană?

- E greu de dat un răspuns, e mai degrabă o utopie. Se mai lucrează, pe ici, pe colo, dar e greu. Până în 1990, se irigau cel puţin 35.000 de hectare în judeţul Constanţa. Din păcate, s-a distrus ceea ce a fost bun, s-au vândut ţevile la fier vechi. Acum, există ceva activitate la Agigea, la Poiana. E greu. Dacă nu te ţii de investiţii…

Trebuie curăţate şi canalele. De exemplu, canalul Negru Vodă este plin de mizerie, de buruieni. Dar, chiar dacă s-ar tipări euro special pentru această lucrare, nu văd cum ar putea fi realizată, pentru că nu mai există forţă de muncă!

Dacă nu aducem apă în judeţ, va fi rău. Noi suntem norocoşi, avem apă la dispoziţie, dar nu ştim ce va fi din primăvară încolo.

- Domnule director, mult succes în activitate şi să sperăm că vor veni şi vremuri mai bune.

- Vă mulţumesc!