Cronică de peste Atlantic (X)

Foileton de Gabriela S.

Râzi, zâmbește, bucură-te de viață!

De câte ori ne trezim dimineața, acasă sau departe, pe un alt continent, atunci când zorile unei zile noi mijesc sub geana întredeschisă, luminându-ne chipul somnoros, uneori ne întrebăm: ce este viața asta?

Unde este începutul?, dar sfârșitul?, ei bine, și mai important... care-i este cuprinsul? Timpul este ireversibil, este o teorie universal valabilă, oriunde ne-am afla: în țara în care ne-am născut sau în cea care ne-a adoptat, de voie sau nevoie.

Dar mai presus de toate astea... unde ne sunt rădăcinile? Sunt acolo unde am început viața, ca vlăstari tineri?, ori în acel pământ fecund unde, replantate, ele au crescut, într-un mediu fertil ce a hrănit fiecare frunză din coroana bogată a pomului ce am devenit în vara splendidă a existenței noastre?

Acestea sunt doar câteva semne de întrebare pe care unii dintre noi, de acasă sau de pe alte meleaguri, le înfruntăm mai devreme sau mai târziu. Întrebările de acest gen, uneori retorice, au un impact profund asupra existenței și fericirii, mulțumirii sau dezamăgirii, ori simplei insatisfacții resimțite zilnic printre colegi la serviciu, serile printre prieteni, adesea printre străini sau cei dragi care, dacă suntem norocoși, ne sunt alături.

În ultima mea vacanță acasă, la Constanța, am avut o revelație: nu există loc desăvârșit unde să trăiești. Dacă vrei, poți căuta și poți enumera atât calitățile, cât și defectele celui mai mirific loc din lume, de la Bora Bora până la nordul înghețat al Canadei, exotica Brazilie, fantastica Japonie, antica Grecie ... sau, de ce nu, unica noastră Românie.

Natura umană ne va împinge mereu să râvnim ceea ce nu avem încă, să aspirăm spre mai mult, spre depășirea limitelor, chiar dacă ceea ce este în fața noastră, privit prin ochii altcuiva, pare a fi perfect. Suntem mereu în căutarea a ceva ce nu avem ..., transformându-ne, din vânători pentru strictul necesar, în prădători care distrug din plăcere, de dragul cuceririi noului, ineditului.

Deseori, în această grabă de a atinge destinația următoare, uităm să ne bucurăm de ceea ce ne este dat cu precădere: locul, lucrurile, persoanele unde ne aflăm acum, în momentul de față, așa cum sunt, nesmintite de virusul nevoii sau dorinței de schimbare cu care suntem deja infectați prin natura existenței noastre umane. Probabilitatea, fastă sau nefastă, ca în clipa următoare, mâine, peste o lună, un an sau câțiva, totul să se schimbe cu o sută optzeci de grade este destul de semnificativă. Dar nu ne dăm seama de ceea ce pierdem până nu este prea târziu, până ce rămânem îngenuncheați sub mantia părerilor de rău.

Un alt lucru care mă impresionează la americani este acel echilibru, la care ei reușesc să ajungă cu o ușurință elegantă. Este un lucru rar să nu îi vezi zâmbindu-ți, indiferent ce ascund în sufletele lor. Este o trăsătură de caracter specifică lor, cameleonică aproape, pe care nu am putut-o observa în alte culturi prin care am petrecut mai mult sau mai puțin timp.

Un alt șoc cultural am resimțit când mi-am început cursurile și serviciul în Chicago. Eram la o firmă de avocatură unde, ca studentă, aveam diverse însărcinări care țineau de munca de secretariat, în toamna lui 1997. Unii dintre partenerii de afaceri din acea firmă nu mă văzuseră niciodată, alții primiseră doar un e-mail că voi fi angajată, însă toți zâmbeau și îmi spuneau "bine ai venit!". Apoi, în fiecare zi, dacă îi întâlneam în lift sau pe hol, îmi spuneau "hi", "hello", "good morning" ori "good evening".

Un zâmbet zglobiu și un hello, de la un străin care îți întâlnește privirea la shopping, de exemplu, sau pe stradă, de la un coleg sau de la un prieten, este suficient să îți catapulteze la înălțime starea de spirit în acea zi, să te umple de vitalitate și să-ți fie infima sămânță atât de necesară poftei de viață, impulsul de a face bine celor din jur, de a-i bucura și de a fi sursa bunei-dispoziții pentru altcineva.

Love what you have, and more will follow! (Bucură-te de ce ai, și va urma mai mult!)

Experiențele mele de viață, multe comparativ cu unii semeni și puține în comparație cu alții, m-au condus la concluzia că nu există nimeni și nimic absolut perfect pe lumea asta.

Oricât de mult ai căuta sau încerca să descoperi, ajungi la același rezultat: compensația dintre bine și rău. Ceea ce a trecut este acum deja ceață disipată în imagini pe care mintea noastră le mai poate sau nu reproduce într-un gând precar, iar ceea ce va fi reprezintă o mică sau mare necunoscută despre care nu știm cum ne va influența viața.

Americanii au acel dar de a sublinia și a pune în litere de tipar ceea ce este bun în viața lor, chiar dacă sunt de douăzeci de mii de ori mai multe aspecte negative care îi afectează simultan. Lucrurile bune le sunt mândria. Noi am spune: "cu asta se pot lăuda". Dar are un sens puțin diferit: nu se laudă din dorința de a stârni invidia în alții. Este conștiința simplului fapt că, agățându-te de singura plută din mijlocul unui ocean, oricât de șubredă și nestatornică pare, ea îți poate salva viața în final. Pentru ei este o regulă implicită - concentrează-te pe ce este favorabil, bun, și fă tot ce este posibil să îndrepți restul.

Riscă, dar cu înțelepciune! Orice problemă are o soluție.

De când există omenirea, minunile au dat speranță și au motivat restul lumii. În multitudinea de religii din lumea întreagă, această idee este pusă în lumină prin pildele și miracolele sfinților. Deseori, auzim sau citim despre ele, însă nu credem până nu ni se întâmplă nouă sau celor din apropiere. Și atunci ne îndoim și supunem rigidității realității cognitive fapte care efectiv nu au explicație logică. Apoi, dacă nu avem răbdarea să decodăm acele mistere, încercăm să le înfundăm într-un sertăraș, departe, în dulapul cel mai prăfuit al minții noastre. Poate îl uităm și, în felul acesta, nu ne mai chinuie întrebările la care nu găsim un răspuns rațional.

Domeniul investițiilor este bazat pe acea idee că vom investi puținul capital pe care-l avem azi și va crește în timp, destul cât să ne putem permite un nivel de trai decent, sau să ne îmbogățească mai târziu. Însă, când investim bani, timp sau efort în ceva sau cineva, este normal să evaluăm nivelul de risc, înainte să luăm o ultimă decizie, fără cale de întoarcere și de redresare.

Câteodată punem la bătaie și ceea ce nu este al nostru încă, împrumutând ca să investim, fonduri sau sentimente, riscând totul pentru acea minune, răsplata capitală.

În America o văd în piața bursieră, piața imobiliară și chiar în cercul meu social.

Cei care au fost îndrăzneți, însă și cumpătați, au încercat să obțină, pe cât posibil, mai multe informații înainte de a lua o ultimă decizie: cumpărând o casă, un apartament, investindu-și banii de pensii sau economiile zilnice, alegându-și un partener de viață… Și, deși nu sunt în culmea fericirii, nici nu trec prin infernul gândului că pot pierde totul într-o zi.

Câte un gram de încredere, speranță, grijă, voință, câteodată și nebunie, compun substanța ce metamorfozează dorința în realitate, fără a o distruge prin alunecarea într-o extremă sau alta.

(Acest articol este dedicat tatălui meu. Fă-te bine!)

Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de weekend și de luni ale ziarului "Cuget Liber"