Foileton de Gabriela S.
Sculptură în timp
Totul a început într-o seară de Anul Nou, mai exact, la cumpăna dintre anii 2008 și 2009, când zăpada care rezista încăpățânată razelor candide ale soarelui de iarnă decora străzile gri ale orașului Chicago. Tocmai ce refuzasem invitația unui grup de prieteni de a merge la schi în week-end-ul lung de sfârșit de an, pentru că, aproape în ultimul moment, prietena mea cea mai bună mă rugase să o însoțesc la o petrecere de care și ea doar ce aflase.
Livia lucra până la opt în seara de ajun și am decis să rămân în oraș pentru revelion. Unul dintre amicii ei, fost coleg de facultate în Cluj, îi oferise o invitație la o petrecere privată, în casa cuiva ce locuia undeva într-o suburbie oarecare din vest, de care nici nu auzisem încă, la aproximativ 30 de mile de oraș. Am întrebat de numele gazdei, însă nu-mi era cunoscut, deși comunitatea română în Chicago este relativ restrânsă în comparație cu altele est-europene. Singurul detaliu pe care-l obținuse de la amicul ei despre gazda petrecerii, a fost că era un român stabilit în State de foarte mulți ani.
Cu aproape doi ani în urmă, am fost introdusă la Romanian Round Table Society, o organizație non-profit, sponsorizată de unul dintre românii din acest oraș care reușise să își închege o avere substanțială din investiții imobiliare. Această rețea organiza serate românești de sărbători sau aducea artiști renumiți de acasă pentru concerte. Fondurile obținute din donații erau folosite pentru acoperirea costurilor oca-zionate de organizarea petrecerii, dar cea mai mare parte din ei mergeau către burse de merit acordate studenților români din State ce aveau nevoie de suport financiar.
Mi-am închipuit că această seară de revelion românesc a fost organizată de același grup, dar nu eram absolut sigură, pentru că, de ceva timp, nu ținusem o legătură destul de strânsă cu ei. În orice eventualitate, ideea suna extrem de promițătoare. În sfârșit, un revelion printre români, după 11 ani în America.
În acea seară, când am coborât din mașina Liviei, o premoniție fără precedent m-a înfiorat până în adâncul sufletului și aproape mi-a închegat sângele în vene când pășeam spre ușa de la intrarea acelei case enorme, cu o formă neobișnuită. Nu știam ce mă aștepta, dar un lucru era sigur, acea decizie de ultimul minut, de a nu merge la schi, urma să-mi preschimbe viața din normală, cum o consideram până atunci, în una ce urma să iasă din liniile confor-mismului sufocant, din rutină.
Interiorul acelei case imense era la fel de ciudat ca și exteriorul. Numeroase mese și scaune erau presărate din lobby-ul interminabil de la intrare până sus, la etajul cu balcon spre lobby. Urma o bucătărie enormă ce se întretăia cu zona de dining-living, spații ce adăposteau aproximativ o sută de invitați.
Deasupra insulei de marmură a bucătăriei, ce includea aragazul și un bar, era suspendat un suport de care atârnau oale de lut românești, linguri de lemn, șiruri de usturoi, un fier de călcat antic pe bază de cărbuni, iar în mijlocul acestor lucruri era aninat un braț de tulpini uscate de mărar. Pereții zonei de dining erau decorați cu panouri cu fluturi naturali, de mărimi, culori și specii rar întâl-nite, ce mi-au reamintit de muzeul Grigore Antipa din București. Câ-teva alte suveniruri din călătoriile gazdei și cărți din multe domenii, de la geografie și istorie până la literatură, în mai multe limbi, împreună cu fotografii de familie sau ale prietenilor însuflețeau acea încăpere cu un farmec aparte. Acel loc mă readucea și acasă, în bucătăria bunicii, la țară, dar în același timp îmi înmuia simțurile într-o contemporaneitate care părea croită de un caracter straniu. Un caracter a cărui apăsare mă îngropa în pământ și a cărui ușurință mă ridica simultan la cer, departe, la milioane de ani lumină de realitate, deși nu îl întâlnisem încă.
Era universul lui Tudor ... un rege solitar în castelul lui inedit, departe de civilizație, într-o pădure plină de vietăți pe care el le îndrăgea. Îngrijea câțiva ratoni, veverițe și două pisici abandonate de stăpâni. Privind pe geam, am observat la marginea grădinii câteva căprioare ce smulgeau smocurile de iarba uscată ițite printre petecele de zăpadă netopită încă.
Două săptămâni mai târziu, m-a luat de acasă și am mers la prima noastră întâlnire - muzeul The Art Institute of Chicago, casa câtorva dintre cele mai importante opere de artă din lume, printre care și unele de Tițian, DaVinci, Renoir, Degas și Brâncuși.
Ne-am îndreptat primii pași spre galeriile de desen. În timp ce mă ținea strâns de mână, îmi descria liniile și umbrele fiecărei schițe.
Mi-a explicat că sculptorii își schițează un proiect pentru început, apoi îi dau viață în lut, marmură sau orice alt material pe care ei îl aleg ca mediu.
Arta, filozofia și alte câteva subiecte ne-au purtat printre galeriile numeroase, pe trei etaje ale muzeului, pentru multe ore în șir. Foamea, setea sau aerul liber deveniseră noțiuni rătăcite undeva în neant. Noi pășeam agale, dar sigur, spre o destinație incertă, cu opriri în stații în care pașii ni se îndreptau, temporar, în direcții diferite; la semnalul stringent de plecare al locomotivei, ne regăseam locul, acolo unde puteam sta unul lângă altul, pe o bancă maronie de piele netocită de timp. Privirile ni se uneau și comunicau fără cuvinte despre tot ce se petrecuse în acea staționare temporară. Apoi, viața noastră nouă și fără asemănare cu niciuna de care auzisem, citisem sau îndrăznisem a-mi imagina vreodată își urma cursul spre eternitate.
O groapă este doar un motiv ca să înveți să sari
Fiecare nouă zi ne așterne în față un munte de urcat, o groapă de sărit sau, pur și simplu, un drum neted pe care pășim drept, fără peripeții.
Americanii fac orice pas cu fruntea sus, oricât este de expus la critica celor ce nu-l înțeleg, sau care îl resping pentru că nu este ca cel făcut de ei sau ales de majoritate. Nu există teama de ridicol, de fapt... aș putea spune că ei au curajul să transforme acel ridicol în inedit, cu o sete permanentă de a ieși în evidență, de a ieși din normele impuse de prejudecăți.
Într-un fel, este destul de nostim cum se găsește câte un hedge fund (un fond de investiții cu un nivel foarte ridicat de risc), care inventează câte un nou instrument de investire mai deșucheat decât cele precedente, care încă nu a avut șansa să fie supus rigidității legilor financiare, făcându-i pe cei din corpul legislativ să se scarpine în creștetul capului nedumeriți: ce să facă și cu acesta? Până reușesc ei să inventeze o pereche de "cătușe" pentru acel instrument, hedge funds și-au făcut deja o avere. Cum ies noile legi, micile genii ale matema-ticii angajați de hedge funds și remu-nerați efectiv cu o avere își freacă mânuțele nerăbdători și fericiți că au o nouă bază pe care să con-struiască următorul instrument care să le învârtească mințile atât investitorilor, cât și celor ce trebuie să-l aplice. Dacă nu stârnește controverse, atunci este nul.
Unul dintre cele zece secrete despre succes enumerate de ziarul Investor’s Business Daily, un ziar la fel de important ca și Wall Street Journal în lumea de afaceri ame-ricană, este următorul: "Don’t be affraid to innovate, be different: following the heard is a sure way to mediocrity" ("Nu-ți fie teamă să inovezi, să fii diferit: urmând gloata te găsești pe un drum sigur spre mediocritate").
Va urma
(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end și de luni ale ziarului "Cuget Liber")
- Publicitate -
