Am înțeles că un slogan publicitar american spune "De ce să mai trăiți când puteți fi înmormântat cu numai zece dolari?". Cât cinism înduioșător, nu-i așa?! Sau poate, mă rog, puțin sadism de sezon, că tot e criză… Da’ de unde! Mi se pare că întrebarea asta se pliază perfect pe scheletul fantasmagoriilor post "vrăjeală" electorală pe care parlamentarii puterii și, în egală măsură, cei ai opoziției, le creionează zilele astea într-o mare, inegalabilă, dar previzibilă nesimțire. Și mă tot minunez, cum naibii de nu răsună sirenele ambulanțelor, cum de nu se aud elicopterele SMURD-ului pentru ca victimele colaterale să fie scoase din clădirea Parlamentului?! Căci da, aceasta din urmă este, așa cum am putut observa de luni încoace, sub asediu. Asediul discursurilor politice lipsite de conținut, al resuscitărilor bisericești, al putrefacției unei democrații pe cât de mediocră, pe atât de scurtcircuitată.
Și iată-i, sunt ei! Conchistadorii ratați ai bugetului pe 2009. Săriți, vă rog, aruncați cu apă pe fețele liberalilor frustrați, neconsolați, degrabă rostitori de interpelări! Bandajați capetele sângerânde ale parlamentarilor coaliției de guvernare care muncesc, vai lor (ei, ce să-ți povestesc?!?), din zori de zi și până-n miez de noapte!
Nu mai cred că ceea ce se întâmplă acum e doar criza latentă în care clasa politică românească geme din ‘90 și până azi.
La fel cum nu mai cred nici în regretele tardive ale democrat-liberalilor și social-democraților vizavi de faptul că guvernează împreună. Asta nu mai e nici măcar împietrirea în fața propriului eșec ci, mai degrabă, rețeta inepuizabilului paradox al căderii: cazi și te doare, dar pentru că ți-e prea lene să te ridici, deși o poți face oricând, continui să-ți plângi de milă, așa căzut cum ești. Iar ipohondrul din tine așteaptă, de dragul constanțelor unui popor mințit over and over again, ca cineva să-ți găsească, și de data asta, motivul, argumentul, penibila scuză: "Ce vrei, domne, e criza, e greaua moștenire!". Apropo, oribilă expresia asta recirculată: "greaua moștenire".
Ratarea parlamentarilor e întotdeauna un aspect pe care ei îl acceptă după ce aceasta a avut deja loc. Cu alte cuvinte, dacă de trei zile-ncoace asistăm pasivi sau neîncrezători sau poate doar extrem de obosiți și scârbiți la "comiterea" bugetului pe anul în curs este pentru că oamenii ăia, aleși prin vot uninominal, au satisfacția deplină a circului. Galben, portocaliu sau roșu, circ să fie, să ne vadă o lume întreagă cum creăm o nouă respirație: aceea adaptată la criză. Respiri scurt, sacadat și rar. Dar cel mai important e ca în intervalul acesta să valorifici, prin dominația mandatului de senator sau deputat, cele mai abjecte amendamente. Și, nota bene!, să nu poți lega două vorbe despre ele atunci când cineva, oricine te întreabă dacă mimezi că te zbați să onorezi promisiunile electorale făcute alegătorilor din colegiul rău.
Cum, aveți ceva de obiectat?? Nu pot să cred! Vă pomeniți că, ignorând total spectrul crizei, mai vreți și bani ca să trăiți… Și, mai mult decât atât, doar nu vă gândiți ca în împărțirea anilor de guvernare între critica obosită a "grelei moșteniri" și punerea la punct (și virgulă) a viitoarei campanii să mă ocup și de voi, amărâții amărâților?! Și acum gata, liniște! Iar dacă nu vă convine, vorba sloganului, nu costă decât zece dolari.
***
PS: Într-un fel parcă îmi pare rău că am fost, poate, cam cinică. Dar și mai rău îmi pare că în rândul parlamentarilor s-a legalizat prostituția puterii. Aia care nu mai ține cont de nimeni și de nimic.
- Publicitate -
