Dincolo de cele trei mandate de lider sindical al învățământului constănțean, prof. Ioana Purcărea a fost, până în anul 1997, când
- Publicitate -
a intrat în lupta sindicală, ca secretar executiv, profesor de psihopedagogie.
Acum se află la o răscruce de drumuri, după ce nu a mai fost realeasă în structura centrală a sindicatului, iar colegii de la Constanța o contestă la vârful filialei locale.
- Statutul actual vă mai per-mite să candidați la alegerile din luna martie 2013?
- Conform actualului statut, cei care nu mai sunt salariați în învățământ pot fi de drept revocați. La ora aceasta, pe anul școlar 2012-2013, eu sunt salariat al Liceului Concord pe 10 ore de psihologie, specialitatea mea, am contract individual de muncă, înregistrat la ITM. În cazul în care colegii mei vor modifica statutul în așa fel încât eu să nu mai am acest drept o voi face în glorie și nicidecum ca un actor care își joacă ultima piesă cu luminile stinse și fără nici un spectator.
Eu vreau să spun un lucru foarte important. A fi președinte de sindicat este o meserie chiar. Pentru că nici la ora aceasta, după atâta amar de ani, nu le știu pe toate, cum în nicio funcție nu poți să le știi pe toate. Imaginea unui sindicat cum este cel constănțean n-a suferit în anii aceștia deloc. Cu mare dragoste și bucurie îmi aduc aminte că am preluat acest sindicat cu 2.900 de membrii, iar acum el numără 7.560. Nu este numai meritul meu, ci al echipei, al aparatului tehnic care este foarte bun, este meritul consilierului juridic, dar în primul rând al oa-menilor din teritoriu. Noi nu facem decât să coordonăm. Dacă în teritoriu nu-ți găsești oamenii, noi lucrăm degeaba.
- Ce înseamnă cele trei mandate de președinte de sindicat?
- Dacă aș face o retrospectivă a evenimentelor de mare anvergură din viața sindicală pe care am trăit-o mi-aș aduce aminte de lu-cruri foarte importante. În primul rând de acea grevă mare din anul 2000, când am reușit, toată țara evident, mărirea salariilor cu peste jumătate, dar inflația a făcut să nu ne mai bucurăm de același lucru. De mitingurile de mare amploare de la București cu zeci de mii de oameni, când Constanța era un fel de vedetă a acestora, în sensul că totdeauna mergeam cu 200-300 de oameni, aveam chiar și un imn "Dă-i-nainte cu tupeu și-ai să vezi că nu e greu".
Nu înseamnă că nu am avut și neîmpliniri. Au fost unele chiar foarte întunecate, dar prin formația mea de psiholog am reușit să le trec cu zâmbetul pe buze și cu lacrimi în suflet. Exact ce se întâmplă și acum. Atitudinea nefirească a unor colegi de-ai mei n-aș vrea să împieteze ce-i mai frumos: devotamentul meu și în primul rând familia mea, care a suportat tot ceea ce înseamnă rigori. Am plecat de zile de naștere ale copiilor, ale nepoților, ale soțului, ale mele. 50 de ani mi i-am petrecut undeva pe la Predeal și familia mă sărbătorea acasă. La 55 de ani eram undeva pe la Ocna Șugatag, în mașină cu șoferul meu și am băut un ceai și o pastilă pentru că răcisem. Am făcut pentru că așa am simțit și pentru că așa cum a zis un coleg de-al meu "Doamnă, vi se potrivește ca o mănușă". Aceasta pentru că și funcțiile de la nivel național m-au ajutat foarte mult, având informația directă, brută, neprelucrată, ca eu s-o aduc în teritoriu și s-o prelucrez conform cerințelor locale. La ultima mea acțiune în calitate de vicepreședinte am făcut parte din echipa de negociere a contractului colectiv de mun-că pentru a treia oară. A fost un mare succes pentru că ne-am bucurat de sprijinul colegului nostru Liviu Marian Pop, care pătimește și el din punct de vedere politic acum.
- De ce credeți că românii și-au pierdut încrederea în lupta sindicală?
- Referindu-mă la activitatea sindicală națională, în ultima vreme nu s-a întâmplat decât o discreditare pe față a liderilor de sindicat. Din păcate, mai marilor de la nivel național, de la confederații li s-a găsit nod în papură. Chiar fapte reale, care ne-au costat mult. În atâția ani, nici un ziar din Constanța nu a scris ceva că aș fi delapidat, că aș fi luat mită, că m-aș fi prelevat de cine știe ce drepturi. Nu, pentru că eu sunt foarte curată. Am lucrat la vedere, dar există niște limite: lucrurile din casă nu se spun în piață.
- Apropo de lucruri din casă, multe cadre didactice consi-deră că funcția soțului, de ins-pector în cadrul ISJ Constanța, constituie o pârghie pentru dvs.
- Nici vorbă. Am explicat și explic lucrul acesta până nu vom mai fi nici unul în funcții. Eu am fost alea-să de oameni, soțul meu a trecut prin trei examene. Conform legilor scrise și nescrise, eu nu sunt rudă cu soțul meu. Suntem rude doar în fața lui Dumnezeu și printr-un contract sem-nat la Primărie. Eu sunt rudă cu mama, cu copiii mei. Așa încât, nefiindu-mi rudă nu este nicio incompatibilitate. Nu este o filozofie, este un adevăr pur. Fiecare ne-am văzut de treaba noastră și este adevărat că uneori, oamenii care veneau cu probleme reale, de viață, legate de posturi ori nedreptăți, erau direcționați către sindicat. Chiar aș vrea să vină un coleg de-al nostru și să spună "Doamnă, am venit și nu m-ați ajutat cu…" sau "Am făcut un transfer de pârghii între soțul dvs și…" vreau și eu să vină un singur om la ușă, pentru că am argumente și contraargumente.
Numai pe Dumnezeu îl iubește toată lumea. Ar fi ceva imperfect să zic "Mă iubește toată lumea!". Eu mă bucur de foarte multă încredere a oamenilor, iar modul meu de comunicare a făcut ca ei chiar să aibă încredere. Până când a apărut un mic nucleu care a început să disipeze. Oricum, până în luna martie mai am. Deocamdată sunt președinte în funcție și atunci voi spune ce am hotărât.
