Despre hiene, șacali și coioți

Tot ceea ce nu se înscrie în linia de jaf generalizat al "găștii de borfași carnivori" care ne mănâncă zilele de ani buni, este ABUZ al celor care încearcă cu timiditate să-i retrimită în jungla de unde tot noi i-am adus să ne conducă. Mai nou, au început să ne distrugă și ceea ce ne mai rămăsese bun și curat în suflet, dramul de cultură la care aveam acces.

Vă rog, aveți răbdare și citiți FABULA DE POVESTE "Dobitoacele din Pădurea Adormită"

Era pe când BOUL tare de cap își termina împărățeala, Ursul nu se trezise, Leul nu se inventase, iar Dobitoacele, erau dobitoace de când lumea și pădurea...

A fost odată când Dobitoacele, sătule să mai stea la cozi de verdeață, cu dinții strepeziți de atâta rumegat, tare s-au mai bucurat când, într-o falie de timp, au zărit colții HIENEI sticlind în penumbra care, mări, coborâse peste Pădure; tare ar mai fi vrut și ele, sărmanele, să-și lepede măselele obosite și să aibă și ele colți ca ai HIENEI, să poată să se dedulcească și ele cu cărniță și zaharicale!

Zis și făcut! - o traseră pe HIENĂ pe ist țăram și o puseseră Împărat! Grijulie, Hiena și suratele sale le schimbară dieta Dobitoacelor, trecându-le pe niscai cărniță de pui, cozonaci și alte bunătățuri! Chiar dacă nu primeau așa minune de bunătățuri decât de câteva ori pe an, neînvățate cu așa mâncare, unde mai pui că, deodată, așa pâclă li s-a așternut dinainte, că, din acea clipă, ochii tuturor Dobitoacelor s-au închis, de nu mai puteau zări Geoană de lumină! Nimeni n-a mai putut dormi bine de atunci, iar Pădurii i s-a spus Pădurea Adormită!

Ca un bun Împărat și de supuși iubitor, HIENA, în grija ei nemasurată, a început, mări doamne, să le bătătorească cărările, ca nu care cumva sărmanele Dobitoace să se împiedice; și lucra HIENA, "Zi de vară / Până’n seară!" pentru supușii săi, fiindcă, iarna, pleca pe celălalt tărâm, unde toate lucrurile sunt altfel făptuite și unde se desfăta, odihnindu-se după ostenelile încercate peste vară! Vară de vară le bătătorea, dar ele, cărările, tot aveau gropi, iar Dobitoacele, sărmanele, orbite de zaharicale și de prafurile cu arome exotice ale HIENEI, tot dădeau în gropi, mai ales din 4 în 4 ani (unele, chiar mai des).

Spune povestea că firmele de bătătorit făceau dinadins treaba de mântuială, ca să poată s-o ia de la capăt... deh, erau tot din clanul HIENELOR... Iar HIENA Împărat, nu mai putea de bucurie și se uita în toate părțile, de i se scurgeau ochii de bucuria lăcomiei!... ...Nu trecu mult timp și HIENA Împărat se înhăită cu Șacalul-Vizir, care sări și el în ăst’tărâm, când află că Dobitoacele îi dau multe oase cu carne macră de ros. Îi zâmbea fata Împăratului și îi lăsau fălcile apă Șacalului, când se gândeau ce ospețe vor trage împreună... în treacăt fie spus, Șacalului, începu să-i lase botul bale prin intersecțiile pădurii... de prea multă pohtă...

În marea lor grijă față de supuși, HIENA și Șacalul aduseră calești noi, unele chiar cu etaj, pe cărările pădurii, de peste mări și țări, de unde a înțărcat dracu’ copiii, aprinseră luminători noi prin copaci, chiar dacă Dobitoacele nu mai zăreau Geoană de lumină... încălziră bârlogurile Dobitoacelor de scoaseră apa dintr’însele... și câte și mai câte vrute și mai ales nevrute, văzute și nemaivăzute, le făcură supușilor!!!

Spune clar Povestea că HIENA Împărat nu făcea nimic de la el, Șacalul, nici atât! La început, ei băgau mâna pe furiș în buzunarele Dobitoacelor, apoi, după ce Dobitoacele, prostite, nu mai vedeau, banii le erau furați pe față, cu nerușinare! Pădurea nu mai avea copaci, lacul cel mare era negru ca smoala, vizuinile nu mai aveau lumina soarelui de atâtea spații comerciale, iar Dobitoacele abia dacă mai aveau mici cărărui pe care, bâjbâind, de-abia intrau în bârlogurile lor, în rest, TOTUL ERA AL HIENEI, Șacalului și al celor din clanurile lor...!

Spune Povestea că a venit o vreme când Lacul cel Frumos al Lebedelor a fost închis de Șacalul cel turbat și a toate stricător, care vroia să-i amestece apa aromitoare cu râul cristalin al barzilor Pădurii, poate-poate sufletele Dobitoacelor vor fi înlănțuite pe vecie de diavoleasca turburare care cuprinsese Pădurea.

Cu toate că HIENA se cam jigărise de-atâtea prafuri exotice alambicate prin tomberoanele Pădurii vecine, iar Șacalul, de-atâta ghiftuială, își luase lumea-n cap, amândoi aveau ochii turburați zgâiți de băgau fiori în oase, cu bale de dihonie turbată - Șacalul și ghearele ascuțite ca secerile morții, cu coama ridicată și zbârlită - HIENA. ...

Și uite așa trecură anii, într-un mandat cât alții în șapte se îmbuibară HIENA, Șacalul, coioții și celelalte dihănii din clica lor, până când, într-o bună zi, în pădurea învecinată se auziră pușcăturile Vânătorului...

...Era pe când HIENA încă împărățea și împărțea haitei sale Pădurea Adormită cea frumoasă și meșteșugită nevoie mare, ursul căsca și-ncepuse-a se trezi, iar LEUL răgea de zor, portocaliu de supărare, fiindcă îl înșelase consoarta care se dovedise a fi o jigodie perversă (era din neamul Trădicenilor...)

Iar Dobitoacele...? Apăi, ele, Dobitoacele Pădurii Adormite de la malul Mării celei Negre de atâta Supărare, după ce făcură diabet de atâtea zaharicale, trecură pe regim și-ncepură a miji din nou ochii. Iară eu, Povestitorul, încălecai pe șaua motoretei și vă spusei Povestea așa cum o auzii de la Vânătorul care se lăuda c-a ucis Fiara. Dacă el m-o fi mințit, apoi și eu vă minții, dar, fără vrerea mea. NOAPTE BUNĂ COPII!!!