Simona Amânar, campioana inimilor noastre. "Revin de fiecare dată cu mare drag la Constanţa"

Născută la Constanţa, la data de 7 octombrie 1979, Simona Amânar este campioană olimpică, mondială şi europeană şi are un palmares de vis, adjudecându-şi şapte medalii olimpice, dintre care trei de aur, 10 medalii mondiale şi 12 europene.
Ajunsă acum la vârsta de 45 de ani, Simona Amânar s-a retras la Timişoara, acolo unde duce o viaţă fericită alături de soţul său şi de cei trei copii ai ei. Mai multe despre viaţa sa ne spune chiar ea în rândurile următoare.
- Simona, cum este pentru tine revenirea la Constanţa? Ce sentimente te încearcă?
- Revin cu mare drag de fiecare dată în Constanța, pentru că aici am făcut primii pași în gimnastică și aici am obținut primele rezultate frumoase, inclusiv prima medalie olimpică pentru Constanța. Mă bucur că sunt din nou acasă, alături de cei dragi și de oamenii cu care am început să practic gimnastica românească. Le mulțumesc tuturor, în special direcției județene și agenției naționale, pentru această inițiativă.

- Ai câştigat multe medalii, trofee şi ai fost de foarte multe ori pe prima treaptă a podiumului. Totuşi, îţi mai aminteşti prima medalie pe care ai cucerit-o?
- Prima medalie a fost când aveam undeva la 12 ani. Dacă mă refer la prima medalie importantă, aceasta a fost în 1992, la Campionatele Europene de juniori de la Arezzo, Italia. Atunci am obținut prima medalie importantă, iar prima medalie de aur a fost la un campionat european de juniori.
- Ce însemna pentru un copil la acea vreme să facă performanţă? Cum reuşea să treacă peste toate greutăţile pe care le întâmpina?
- N-a fost ușor. În orice domeniu este nevoie de muncă, disciplină și, uneori, sacrificii. Cei care ne susțin cel mai mult sunt părinții, care fac tot posibilul pentru a ne sprijini. Cred că tinerii de astăzi ar trebui să nu renunțe atât de ușor după un eșec. E important să aibă tărie și să continue să lupte, pentru că dacă sunt buni, vor dovedi acest lucru chiar și după eșecuri.
- Mi-ai ridicat mingea la fileu şi nu mă pot abţine să nu te întreb despre cazul Sabrinei Voinea. Ce crezi că este în sufletul ei?
- Ea trebuie să demonstreze că merită medalie. Un eșec nu trebuie să o descurajeze, ci să o motiveze să lupte mai departe. Trebuie să își dorească să dovedească faptul că poate obține rezultate și să uite ce s-a întâmplat în trecut. Cred că este o gimnastă talentată și are toate șansele să aducă medalii pentru România. Ştiu că a vrut să renunţe, dar nu cred că ar fi făcut bine. Trebuie să meargă mai departe.
- Tu ai trăit vreodată ce a trăit Sabrina? Ţi s-a întâmplat să vrei să renunţi?
- Da, bineînțeles. De multe ori am vrut să renunț, dar cei din jurul meu m-au susținut și mi-au arătat că pot mai mult. Am renunțat doar atunci când nu am mai putut continua din cauza oboselii, pentru că gimnastica este un sport care începe devreme și se termină devreme.

- Ai plecat la Deva la o vârstă foarte fragedă, la 13 ani. Te-ai alăturat unei echipe profesioniste. Cum a fost?
- Nu mi-a fost ușor, dar părinții mei m-au susținut foarte mult și au știut cum să îmi faciliteze această trecere de la Constanța la Deva. M-am bucurat că fratele meu a fost alături de mine. Colectivul de la club și autoritățile locale m-au susținut în acest parcurs. A fost multă muncă și efort, dar finalul a fost foarte bun pentru cariera mea.
- Când spun „Simona Amânar” nu pot să nu îmi aduc aminte de doi mari corifei ai gimnasticii româneşti. Octavian Belu şi Mariana Bitang. Au fost ca nişte părinţi pentru tine?
- Familia de la Deva, inclusiv domnul Forminte, a fost esențială pentru mine. Primii pași în gimnastică i-am făcut cu doamna Ileana Mihail, dar și domnul Mircea Frum a fost alături de mine în drumul meu spre performanță. Am avut antrenori care m-au susținut și m-au ajutat să ating mari performanțe. Fără antrenori, nu există sportivi, iar noi formăm o echipă.
- Ce îi lipseşte unui copil în ziua de astăzi pentru a atinge înalta performanţă, exact aşa cum ai făcut-o tu?
- Cred că, deși au totul la dispoziție, le lipsește dorința de a fi cei mai buni. Totul este oferit pe tavă, iar părinții încearcă să îi protejeze de dificultăți, ceea ce îi face să nu înțeleagă că nu totul se obține ușor. Le spun copiilor români să muncească din greu și să nu renunțe după un eșec, pentru că aceste dificultăți fac parte din viață.
- Ai trei copii frumoşi de care te ocupi din toate punctele de vedere. Urmează vreunul dintre ei calea sportivă?
- Nu în domeniul performanței. Fiecare dintre ei se ocupă de sporturi precum înotul, schiul, scrima, judo și fotbal, dar nu la nivel de performanță. Totul este făcut din plăcere. Nu cred că au avut o înclinație foarte mare. I-am lăsat să aleagă și să își urmeze propriile pasiuni. Cel mare este acum în anul 4 la Medicină.
- Fostul tău antrenor, Nicolae Forminte, şi-a deschis o sală de gimnastică la Constanţa. Cum ai primit vestea?
- M-am bucurat să aud despre asta și am fost printre primii care au aflat. Îi doresc mult succes și sper să formeze noi campioni pentru Constanța.
- Ce ai simţit în momentul în care ai aflat că Sala Sporturilor din Constanţa îţi va purta numele ?
- Este un sentiment foarte plăcut. Aici am făcut primii paşi în gimnastică. La Constanţa. În această sală am concurat la foarte multe concursuri naţionale şi chiar internaţionale. Am urcat pe podium aici. Este ceva de nedescris şi mă bucură să aud că oamenii din Constanţa nu m-au uitat. Este adevărat, eu sunt stabilită de foarte mulţi ani în Timişoara, însă revin cu foarte mare plăcere aici la Constanţa. Când ajung în oraş nu caut ca prima dată să merg la plajă sau la cine ştie ce restaurant. Îmi sun foştii antrenori şi fostele colege şi ne întâlnim să depănăm amintiri. Soţul meu mă susţine foarte mult în ceea ce fac. Şi să ştiţi că nu el m-a răpit la Timişoara. Am plecat de bună voie.
- Crezi că oraşul Constanţa va mai da României o nouă Simona Amânar?
- Este greu de spus, dar sper să existe o altă gimnastă talentată care să aducă Constanța pe podium. Cu siguranță va mai da, pentru că avem antrenori valoroși și copii talentați care pot obține rezultate în gimnastica românească.

- Te-ai întors şi de această dată la Constanţa şi chiar tu ai spus că o faci mereu cu sufletul deschis. Ai avut curajul să intri în sala în care ai efectuat primul antrenament ?
- Nu de data aceasta, dar în august, când am venit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în sala de gimnastică. Cel mic a avut primul său antrenament acolo, iar doamna antrenoare Popa Olimpia l-a întrebat dacă este înscris la gimnastică. A venit și a doua zi și a treia zi, iar până am plecat, el a continuat să se antreneze în sala unde m-am pregătit și eu.
- La final, un mesaj pentru toţi fanii tăi din Constanţa, dar şi din întreaga ţară.
- Le mulțumesc că au fost alături de mine. Știu că au plâns pentru mine și s-au rugat pentru mine atunci când concuram. Ştiu că atunci când urcam pe prima treaptă a podiumului, ei erau acolo. Chiar dacă nu erau în sală, erau cu sufletul alături de mine. Şi le simţeam prezenţa. De câte ori mi s-a cântat imnul am vărsat lacrimi, lacrimi de fericire şi gândul meu era doar la cei care mă încurajau. Le sunt recunoscătoare și sper să ne mai întâlnim și cu alte ocazii.