"Când va fi să mor, aș vrea să mor de râs!"

Asemenea lui Ivan Ilici, eroul lui Tolstoi, Lana Moscaliuc urlă, și nu din cauza absurdității unei vieți ajunse la final, ci pentru că forța cu care este din plin înzestrată îi oferă această posibilitate.
Urletul ei nu emană moarte, ci viață. Pe scenă și dincolo de ea. Este Regina, din "Opera pentru viitorii dictatori", Melinca, din "Șatra", Maria, din "Setea și foamea", Charlotta Ivanova din "Livada de vișini" și mai ales Eva, din "Inimi Cicatrizate" sau mai degrabă "actrița mea super tare din Inimi", așa cum o numește, pe blogul său, regizorul Radu Afrim. Poate fi oricine, pentru că, așa cum însăși spune, între două fumuri de țigară, este șmecheră și improvizează.
S-a născut în 1976, la Câmpeni, județul Alba, și a urmat cursurile Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, secția actorie, sub îndrumarea profesorilor Cornel Răileanu și Cristina Pardanski. În anul absolvirii, 1999, a pornit spre Constanța, alături de câțiva colegi, pentru a susține un concurs de angajare la Teatrul "Ovidius". A jucat rolul Puk, din "Visul unui nopți de vară", fiind singura selectată. De atunci, se poate mândri cu un copil de 5 ani, cu roluri magistrale și cu minuni personale pe care le expune cu generozitate.

Șocul "civilizației tomitane: "O hârtie? Dă-o și tu pe jos"
- Cum ai resimțit trecerea din zona Ardealului la cea a Dobrogei, în momentul în care ai fost admisă la teatrul constănțean?
- Nu eram convinsă că vreau să rămân la Constanța, dar Gelu Colceag mi-a propus să rămân, pentru că avea un rol pentru mine în spectacolul "Cadavrul viu", pe care urma să îl monteze aici. La acel moment, părea tentantă oferta, mai ales după ce termini facultatea… dar, dintr-o neînțelegere, spectacolul nu a mai fost montat. Cât s-au "neînțeles" ei, eu mă plimbam pe la mare, și am hotărât să rămân aici. Cu riscul de a părea un clișeu, mi-am dat seama că merită să rămân aici măcar pentru mare. Crescând la munte, e normal să simt așa. Plus că aici mi-am cunoscut marea iubire.
Am fost șocată de o întâmplare, la începutul venirii mele în Constanța. Eram într-un taxi și voiam să arunc o hârtie. L-am întrebat pe taximetrist unde să arunc acea hârtie și mi-a zis "Dă-o pe jos!".

- Cum s-a născut dorința de a face teatru?
- Am dat la teatru pentru că nu mi-a plăcut să învăț pe de rost din manuale. Doar așa am trecut de școală, altfel și acum aș fi fost în clasa a IV-a. Deci prin improvizație am scăpat de școală.

- Care au fost rolurile care ți-au solicitat cel mai mult potențialul artistic?
- Eva din "Inimi cicatrizate" și Yumi din "Trip". Spectacolul "Inimi cicatrizate" e o mai veche dragoste artistică de-a lui Radu Afrim, colegul meu de la secția Regie. Am mai jucat în spectacolele lui în timpul facultății, dar renunțasem să cred că mă voi mai întâlni cu el pe scenă. Ulterior, mi-a propus să joc acest rol de compoziție, astfel că a fost nevoie de foarte puțin timp pentru a relua o relație de atâția ani. Ne-am înțeles foarte bine, pentru că știam ce vrem unul de la altul. După "Inimi cicatrizate", cel mai frumos compliment pe care l-am primit de la un coleg a fost "este tot ce-mi doream să văd la un actor".
Datorită acestui spectacol am cunoscut oameni care mi-au devenit prieteni, îmi place să cred, pentru toată viața: de exemplu Florina Titz, o artistă care a realizat videoproiecția pentru "Inimi cicatrizate". Ea era, pe atunci, studentă la Litere și cochetase în particular cu artele cele mai fine. Cred că am întâlnit prietenii pe care mi-i doream. Din "prietenia aceasta inteligentă" s-a născut "Trip", filmul fără pereche.

"Actorii de teatru știu că «fugit irreparabile tempus»"
M-a ajutat enorm teatrul în film, pentru că și "Trip", privit îndeaproape, este un spectacol de actorie. Datorită teatrului am tras scene din prima, pentru că un actor de teatru e pregătit oricând să ofere emoția aceea irepetabilă de pe scenă. Actorii de teatru știu, spre deosebire de cei din film, că «fugit irreparabile tempus»".

- Ce rol ți-ar face o la fel de mare plăcere ?
- Mi-ar plăcea să joc rolul asistentei din "Zbor deasupra unui cuib de cuci".

- Ai momente de slăbiciune în fața personajului, când acesta tinde să te domine?
- Nu, pentru că improvizația mă ajută, orice rol aș avea. Improvizația e harul unui artist, ea face rolul așa cum vrei tu să-l prezinți. Fiecare rol îți dă libertatea asta, doar să te apleci asupra lui și să îl înțelegi. Chiar dacă ai juca o persoană fără mâini, fără picioare, surdo-mută, poți s-o determini, prin improvizație, să facă și gherghef. Nu sculptez, nu fac broderii, nu știu să gătesc, dar dacă ar trebui să le fac pe toate astea, aș improviza.

- Obsesii cotidiene?
- Reiau lecturi pe care nu le-am înțeles mai demult, văd o groază de filme (recordul este de 30 de filme într-o săptămână, inclusiv documentare și filme plictisitoare). Am un copil minunat, Irina cea din dragoste, despre care cred că într-o bună zi va salva lumea. Privind-o, mi se pare că am născut un copil deja adult. Este un copil parcă creat, nu născut. Celelalte realizări sunt "Trip" și "Inimi cicatrizate". N-aș vrea să mă opresc aici, dar nici nu vreau să fiu lacomă. Minunile vin exact atunci când nu sunt chemate. Am speranța că poate, într-o zi, o să și zugrăvesc și o să dau cu mătura.

- Speranțe și minuni personale?
- Aș vrea să scol din morți oameni care au murit abrupt și care nu s-au mai născut. Aș vrea să nu se fi inventat televizorul, dar acum, că tot s-a inventat, aș vrea să se dezinventeze. Aș vrea nu ca oamenii "să fie mai buni", aș vrea să nu-i întâlnesc pe ăștia.
N-aș vrea să fiu împușcată pe stradă pentru o pâine sau pentru un pachet de țigări (poate că ar trebui să mă las de fumat din cauza asta).
Aș vrea ca Irina să nu fie niciodată fan Harry Potter și păpușa Barbie, și deja dă semne că nu este. Aș vrea să-i întâlnesc pe extratereștri și să le spun că s-au arătat prea târziu.
Aș vrea ca oamenii să-și dea seama că Dumnezeu e bun și că superioritatea lui constă în faptul că nu te-ar pedepsi niciodată pentru păcatele pe care le-ai făcut sau pe care te pregătești să le faci.
Probabil că te naști cu păcatele ca și cum ar fi decorațiuni de război. Și probabil că cel care te pedepsește ești tot tu, fără să-ți dai seama, inconștient. Eu, când va fi să mor, aș vrea să mor de râs.
Oricât de săracă aș fi și oricât de mult ar trebui să trudesc, sufletul nu mi l-aș vinde. Mi-aș vinde, în schimb, suflul, în criza asta neno-rocită, pentru a se face un sufleu gustos din el.