Cronică de peste Atlantic (III)

Foileton de Gabriela S.

În societatea americană
Veniturile anuale salariale și cele extra-salariale mă plasează undeva în clasa de mijloc a americanilor. Salariul este decent, suficient cât să-mi pot acoperi ratele lunare ale împrumutului pe 30 de ani pe care l-am făcut pentru apartamentul meu cu două camere, cumpărat acum cinci ani cu o rată a dobânzii de cinci la sută, pentru întreținerea mașinii, două-trei vacanțe pe an, economii modeste pentru pensie și ceva bani "pentru zile negre".
Americanilor le place să economisească și să apară în societate cu un profil modest, asta vorbind în general și având în vedere anumite excepții caracteristice oricărei nații. Ei încurajează viața de familie sau de cuplu, cu cât mai mulți copii, în medie doi sau trei. Colegele și prietenele mele americance de aceeași vârstă cu mine sunt, în mare parte, căsătorite, cu un copil, al doilea pe drum, logodite sau în relații stabile care duc în direcția căsătoriei sau oferă nivelul de stabilitate necesar în a menține o relație de durată, chiar fără contractul matrimonial.

Femeile din lumea de afaceri americană
Cu puțin timp în urmă, trei dintre fostele mele colege de la bancă, între 30 și 34 de ani, s-au căsătorit și au avut primul lor copil, două dintre ele găsindu-și parteneri care să le poată susține financiar acasă, să nu fie nevoite să se mai întoarcă la serviciu niciodată. Toate trei foste studente eminente, foarte apreciate profesional de echipa managerială a băncii, cu posibilități de avansare în funcții strălucite dacă ar dori să revină după cele trei luni legale de concediu de maternitate.
A treia se va întoarce, salariul soțului ei fiind insuficient pentru a acoperi cheltuielile familiale și a le asigura un nivel de trai cu care erau amândoi obișnuiți înainte de căsătorie.
Însă pentru primele două, mai norocoase, principiile de viață sunt puțin diferite după căsătorie; s-au relocat lângă părinți, au la dispoziție un buget suficient de mare pentru familiile lor, astfel putând evada din rigiditatea militărească a atmosferei din lumea de afaceri americană. Aici integritatea, elasticitatea de adaptare, etica și un anumit cod strict de comportament business sunt absolut vitale în progresul rapid pe plan profesional.
Un articol pe care l-am citit în "Wall Street Journal", acum mai bine de un an, sublinia această pierdere de angajate cu talent și experiență în afaceri atunci când mamele tinere decid să nu se mai întoarcă la serviciu din cauza lipsei de flexibilitate în orele de program. Foarte puține companii americane au posturi cu program redus la șase sau patru ore în loc de opt – asta, bineînțeles, cu afectarea proporțională a salariului, dar care ar da șansa unei femei de carieră să țină în balanță atât viața de familie, cât și pe cea profesională pentru care a luptat să-și finalizeze studiile universitare și postuniversitare.
Deși destul de controversat, se pare că președintele american, Barack Obama, încearcă să împingă legile statului american în favoarea clasei de mijloc a societății americane. Din păcate, are de înfruntat clasa de sus, așa-zisa aristocrație americană care, deși minoritară, este extrem de influentă pe plan politic și economic, încercând și reușind de cele mai multe ori să-și protejeze interesele. E greu să se ajungă la un compromis. Președintele Obama este acuzat de republicani că încearcă să schimbe sistemul tradițional capitalist american într-un gen de neosocialism. Pre-ședintele american și soția lui vin din familii relativ modeste, fapt care le influențează ideologia. Există oare un sistem perfect? Răspunsul la această întrebare are o natură prea subiectivă și trebuie să avem în vedere că nu putem crede în utopii.

Week-end în criză economică
Criza economică globală afectează deopotrivă toate clasele sociale.
Week-end-ul trecut am fost invitată la un chef de unul dintre prietenii mei italieni, care, acum doi-trei ani, organiza petreceri cu sute de invitați, mâncare și băuturi luxoase. Paolo este un fizician educat în Italia, dar care a fost angajat de o firmă americană ce i-a sponsorizat viza de lucru și cartea verde, plătindu-i un salariu exuberant pentru vastele sale cunoștințe în domeniul fizicii.
Inteligența sclipitoare a unor persoane educate în renumitele școli europene este remunerată pe măsură de americani, care preferă asemenea excepții. După un an în California, unde se mutase pentru un alt job la o companie care s-a scufundat în fluviul recent de falimente, a fost nevoit să revină în Chicago, la firma care-l sponsorizase inițial, cu un salariu mult mai mic, pentru lipsa de loialitate față de compania ce l-a promovat în America. A fost nevoit să-și vândă mașina Ferrari și să-și revizuiască modul de trai în mod radical.
De această dată, petrecerea a fost de numai 30 de persoane, cei mai apropiați prieteni, unde el ne-a gătit paste ca la mama acasă, în Italia natală, în timp ce fiecare invitat a fost rugat să aducă o sticlă de vin.
Invitația mi-a fost trimisă prin Evite, un website unde îți poți crea invitații pentru orice fel de evenimente, având evidența pentru cine acceptă și cine refuză invitația. Deseori, oaspeții verifică înainte de petrecere cine o să fie prezent, în eventualitatea că există cineva interesant sau cineva pe care nu vor să-l întâlnească în acea seară. În felul ăsta evită surprizele.

Curtată de patru bărbați, dar cu gândul la altul
Prietena mea americancă de origine persană, Afra, m-a însoțit, având în vedere că Tudor, precum îi e obiceiul iritant, mi-a comunicat cu o zi înainte că nu poate veni, deși acceptase invitația deja, fără a-mi oferi însă un motiv rezonabil. E conștient că mă poate pierde în felul ăsta, lăsându-mă să apar la unele evenimente cu prietenele mele în locul lui.
Un mesaj text de genul: "I cannot see you tomorrow. I’ll be busy with work I didn’t do today and should have. Have fun!" ("Nu ne putem întâlni mâine. O să fiu ocu-pat cu munca pe care trebuia să o termin azi. Distracție plăcută!").
Asta este scuza lui obișnuită când nu catadicsește să mă însoțească. Am învățat pe parcursul anului scurs de la prima întâlnire că artiștii au mii de toane, justificate de procesul creației care-i transpune în emoții eterice, dislocându-i deseori de realitate și de lumea din jur.
În zece minute de cum am sosit la Paolo acasă, trei italieni și un mexican aproape se călcau pe picioare să-mi atragă atenția, să-mi umple paharul de vin sau să-mi aducă de mâncare. Unul dintre italieni a insistat să mă anunțe că a venit la petrecere numai pentru că mi-a văzut poza pe Evite și a vrut să mă cunoască.
Dezinteresată complet, țineam telefonul mobil în mână, schimbând mesaje cu Tudor, mai captivante decât orice conversație cu cei patru gentlemani.
Sub influența propriei vanități și din dorința de a-l învăța o lecție, i-am spus exact ce se întâmplă, că sunt curtată de un doctor, un fizician și un avocat italieni, ca și de un artist mexican. Iar el, ca să mă supere pe măsură, mi-a răspuns: "Invite me to the wedding". ("Invită-mă la nuntă"). Ne tachinăm unul pe altul la maxim, pentru ca, mai apoi, să ne pierdem unul în brațele altuia. Un "game player" (jucător), cum se spune aici, la 43 de ani, este greu sau poate imposibil de ținut în frâu. Deși alternativele se învârt în jurul meu constant, precum planetele orbitează în jurul Soarelui, Tudor rămâne centrul universului meu sufletesc.
Promisiunea că nu mă va mai lăsa singură la petreceri de acum încolo rămâne de validat sâmbăta asta, când suntem invitați la ziua unui prieten american, de origine irlandeză. Va fi o petrecere cu o temă interesantă, pentru care oaspeții trebuie să poarte consum de gangster (mafiot) sau gummaids (elegant spus "doamnă de companie").
Oare va veni sau nu?
(Va urma)