Cronică de peste Atlantic (IV)

Foileton de Gabriela S.

Cariera în Public Accounting (Contabilitate Publică) în America
În fiecare zi când mă prezint la birou, pentru opt ore numai, și voi explica mai jos de ce "numai", simt cât de perfectă și imperfectă, în același timp, este viața mea.
Când am terminat facultatea, am început să lucrez pentru o firmă mare de public accounting, Grant Thornton, cu locații în Chicago și în restul lumii. Dacă nu mă înșel, una chiar în București. Grant Thornton este o firmă rivală cu cele patru firme mari internaționale de public accounting: KPMG, Delloite & Touche, Price Waterhouse Coopers și Ernst & Young. Orele de program erau interminabile..., atât de lungi cât o zi de post (ca s-o citez pe bunica), fluctuând între 14 - 18 ore de muncă zilnic.
Problema era că oroarea acestor zile nu se oprea vineri, ci continua în week-end, week-end peste weekend, pentru aproximativ cinci luni pe an, în timpul verificărilor anuale a calculului taxelor datorate statului american. În această perioadă, nivelul de extenuare fizică și mentală ne îmbătrânea pe toți, afectându-ne sănătatea deseori, deși media de vârstă a echipei era de numai 23-24 de ani.
Trăiam în office în toată puterea expresiei, și unii dintre noi chiar petreceam acolo și câte o noapte din când în când, zgâindu-ne la computer și încercând să punem cap la cap numerele raportate de finanțe pentru clienți. Urma să ne punem sigiliul de contabili/auditori pe numerele conținute în aceste rapoarte, certificându-le corectitudinea investitorilor și viitorilor potențiali clienți ai băncilor care le ofereau credite.
Deseori, zilele nesfârșite de lucru nu alterau doar sănătatea noastră, ci chiar relațiile familiale sau amicale. Majoritatea colegilor erau cam de aceeași vârstă, sub 25 de ani, doar ieșiți de pe băncile facultății, necăsătoriți, logodiți sau proaspăt căsătoriți.
Șefii ne țineau în palmă, în sensul că ne hrăneau numai la restaurante foarte luxoase și ne scoteau în oraș pe buzunarul lor aproape în fiecare seară.
Alteori, închideau ochii atunci când unii colegi, doborâți de stresul profesional și părăsiți de partenerii de viață, consumau mai mult alcool decât normal, atât timp cât rezultatele muncii erau excelente. Sau poate că nu cantitățile de băuturi rafinate și extrem de scumpe pe care, în mod normal, nu ni le puteam permite, erau de vină când clacau învinși de aburii alcoolului, ci faptul că eram storși de orice energie în timpul zilei și numai după primele pahare nu mai știam cum să găsim ușa la restaurant și un taxi spre casă.
Din pricina numărului de ore petrecute împreună și neavând timp de alte cercuri sociale sau de alți prieteni, numeroși colegi formau perechea ideală între ei, mulți căsătorindu-se în final. Să nu uităm că atmosfera în biroul american este guvernată de etică și morală, cu unele excepții....
Zvonul că un băiat și o fată erau "an item" (un lucru concret) era în general bazat pe ceva adevărat, iar cei doi trebuiau să mențină o atitudine profesională în birou, în fața managerilor și celorlalți colegi, la ocaziile sociale. Posibilitatea ca aceste relații să ajungă numai aventuri de moment era foarte mică. Odată ce intrai în horă, de rușinea managerilor și colegilor, trebuia să o ții până la capăt sau să o termini până devenea evident că ești încurcat cu un coleg. Cei care eșuau în această privință erau priviți de sus de către cei din jur și, implicit, încurajați să-și găsească alt serviciu.
În timp, am învățat că nivelul de toleranță al mentalității americane pentru cheating (înșelat) sau affairs without substance (escapade amoroase fără substanță) este foarte limitat. Ar trebui să menționez mai degrabă că fostul meu soț și în același timp coleg a trăit-o pe propria piele, ce îl ustură al naibii de tare chiar și acum, când îmi cere, pios, să-l iert.
Însă viața are legile ei stricte, ea nu ne iartă până nu plătim înzecit greșelile făcute.

O viață, vă rog!
Doi ani de acest gen de trai mi-au umplut paharul de stres, începând să dea pe afară până la urmă. Aceste circumstanțe nefaste și drame la lucru mi-au creat dorința avidă de a avea un program normal de lucru, de 8 ore zilnic. Vroiam să am timp să pot îmbrățișa alte pasiuni, mai vechi, să citesc, timp pentru a închega noi prietenii într-o societate pe care o admiram, dar pentru care nu avusesem timp în facultate și în acești doi ani după absolvire.
Doi ani în public accounting te fac să chicotești de bucurie atunci când găsești ce-ți doreai, chiar dacă salariul nu e strălucit. La ora cinci îmi pun fesul pe cap, schimb pantofii eleganți de ținuta business cu cizmele urâte Ugg, așez frumos pe umeraș jacheta de costum stil business, îmi arunc haina pe mine în grabă și parcă sunt din nou ca în clasa întâi, când sună clopoțelul după ultima oră. Cu un zâmbet enorm pe chip, zburd spre stația de autobuz 156, mă așez cu un oftat de oboseală plăcută pe un scaun liber, deschizând cartea la pagina pe care o citeam în drum spre office, de dimineață. Toți călătorii din jurul meu procedează la fel.
Printre rândurile cărții, gândurile încep să-mi proiecteze planurile pentru seara asta și week-end-ul care este aproape, prea aproape. Mă simt ca Napoleon câteodată, care era faimos pentru capacitatea de a gândi două lucruri în același timp. Este joi deja și în seara asta am fost de acord să ies la cină cu prietenele mele foarte apropiate, Afra și Olivia. Afra lucrează în finanțe pentru o firmă de consultanță, are 26 de ani și este născută în Iran și crescută în America. Olivia lucrează ca bartender la un hotel din downtown Chicago, are 28 de ani, campioană la box în România, născută în Cluj, a avut norocul să câștige loteria vizelor acum cinci ani.
Amândouă sunt inteligente, frumoase, independente financiar ca și mine, ieșim foarte des împreună în oraș, la petreceri, film, galerii de artă, evenimente de tot felul. Suntem ca cei trei mușchetari, la bine și la rău, suntem aproape una de alta și ne ajutăm sau încurajăm în orice situație dificilă sau, deopotrivă, la progresele din planurile sentimental și profesional. Livia este aproape să-și termine masteratul în hotel hospitality la Universitatea de stat din Illinois, urmând să intre în hotel management când își primește diploma.
Toate trei împreună, în același loc, cu sau fără iubiții noștri în apropiere, ne simțim centrul universului atunci când ieșim să ne distrăm. Ne destăinuim una alteia toate secretele, durerile, fericirile, plictiseala de la lucru, problemele cu părinții, frații sau surorile noastre, incluzând detaliile amoroase cu perdea, într-o discuție civilizată.

Un alt week-end în Rai
Tudor are tendința să se țină după mine dacă refuz să-i răspund la mesaje o zi, două, întotdeauna mă testează verificând dacă sunt în oraș cu prietene sau nu cumva cu un "prieten".
Vineri seara eram deja puțin supărată pentru că în timpul zilei îmi trimisese un singur mesaj, întrebând la ce oră ne vedem sâmbătă pentru petrecere, uitând să spună un cuvânt despre ce facem vineri seara, care se în-tâmplă să fie seara mea favorită a săptămânii, când știe că-mi place să ies în oraș. Cum nu îmi făcusem niciun plan pe acea seară, împăcată cu gândul că nu se va întâmpla nimic, mi-am făcut o cană de ceai și mă uitam la un film franțuzesc pe care-l împrumutasem de la librăria publică din Chicago. Pe la unspre-zece noaptea, telefonul îmi bâzâie cu un nou mesaj de la Tudor: "Where are you?". Iritată puțin că îndrăznește să-mi tulbure liniștea și somnul ce mă luase pe canapeaua din living, îi răspund scurt și la obiect sperând să mă lase în pace să-mi pot continua somnul. În schimb, el mă roagă să-l întâlnesc la un bar unde este cu prietenii lui, la trei blocuri depărtare de unde locuiesc. Mi-era tare dor de el pentru că nu ne văzusem de o săptămână deja, și i-am spus să-mi dea o oră să mă pregătesc. Restul a fost fantastic..., ca de obicei.
Sâmbătă dimineața ne-am oprit la un diner, restaurant tipic de suburbie, unde am servit micul dejun și am discutat planurile pentru acea seară. Trebuia să mergem și la o cină pentru ziua unei amice a lui Tudor de foarte mulți ani, pe lângă cheful prietenului meu irlandez de care-l anunțasem cu două săptămâni înainte. În timp ce ne bucuram de compania celuilalt, a ținut să mă aducă cu picioarele pe pământ, cum o face deseori când mă aștept mai puțin: "Ai grijă că vorbești prea mult câteodată". Are dreptate. Însă știu că a spus-o pentru că îmi place să-i plasez din când în când câte o aluzie subtilă, dar dureroasă.
La ora șapte seara m-a luat de acasă și am mers la Rumba, un restaurant/bar unde se servește mâncare mexicană și se dansează pe tonurile de Samba, Salsa și altele de origine sud americană. Am prevenit-o pe amica lui că explicația ținutei noastre, puțin nostimă, din stilul 1920 Chicago - Al Capone și flapper girl, este că urma să mergem la un chef cu tema de costume gansters și ghummahds (doamne de companie). El purta un costum negru, cu pantaloni suspendați cu jartele groase bleumarin, o pălărie de gen înainte de Primul război mondial, iar eu o rochie cu franjuri, perle și o eșarfă enormă de pene negre. Părul mi l-am aranjat în ton cu moda timpului. Ne-am distrat bine unul pe seama altuia când ne-am zărit costumele, arătam ca decupați dintr-o revistă de modă americană de acum 90 de ani. Fotograful angajat de prietenul meu pentru petrecere nu se putea stăpâni în a ne surprinde în instantanee, furându-ne câte o poză. Livia și Afra au venit îmbrăcate în rochii roșii, chic și provocatoare. A fost o noapte de vis.
Unchiul prietenului meu, un veritabil mafiot, cum am aflat mai târziu, arăta absolut ideal pe tema menționată: cu pălărie în carouri albe și negre, trabuc, ochelari masivi și groși, scund la înălțime și cu acea expresie extraordinar de autentică.
În timp ce Tudor conducea la unu dimineața spre casă, ținându-mi mâna stângă strâns în a lui, așa cum îi e obiceiul în timp ce conduce, pluteam într-o beatitudine totală, ușoară ca pana porumbelului ce și-a deschis aripile spre un nou orizont senin într-o nouă dimineață a vieții. Oare ce va urma?