Un etaj plânge, unul râde - un nou basm românesc

Strada Sulmona a fost cândva, în Constanța de altădată, o stradă a elitelor, cu multe clădiri remarcabile, construite de oameni remarcabili. Astăzi, când centrul orașului s-a mutat din Piața Ovidiu, și zona peninsulară a decăzut, fiind puțin locuită și neîngrijită.

Ultima clădire de pe strada care până în 1957, anul bimileniului Ovidiu, se numea Tomis, este o construcție cu vedere directă la mare, care datează din anul 1898. O placă de marmură cu caractere grecești, pe fața dinspre mare și una la fel pe fața care dă spre strada Sulmona informează trecătorii că a fost construită de Nikolai Cristofor.
Nu este foarte ușor să ajungi în partea aceasta a străzii, pentru că haite de câini păzesc cu strășnicie intersecția dintre Marc Aureliu - sau Marcus Aurelius, în funcție de plăcuța căreia trecătorul îi dă crezare - și Sulmona, care delimitează ultima secțiune înaintea Mării a acestei străzi.
Ca mai orice ființă de bine care își cunoaște drepturile, și câinii din această zonă se arată foarte agasați dacă se trezesc în fața aparatului de fotografiat și reacționează în consecință. Dar, odată învins acest obstacol neplăcut, și trecând de un morman de gunoi pe partea stângă, care ține locul unei clădiri care nu mai există, la numărul 3, pe partea dreaptă, se înalță casa lui Chir Cristofor, o clădire frumoasă, cu elemente neoclasice, dar fără să aibă o fațadă aranjată simetric.
Ferestrele sunt decorate la margine cu pilaștri angajați cu capiteluri în stil corintic. Două balcoane de metal frumos lucrat, fără podea, împodobesc etajul întâi care acum nu mai este locuit. Unul dintre balcoane mai are un fel de tentativă de podea din scânduri rupte, dar nimeni nu ar putea păși afară pe ea, altfel pasul mult prea lung ar duce pe nefericit direct în stradă. Celălalt balcon, mai ruginit, nu are podea deloc, dar păienjenișul de fire care se găsește sub el ar putea susține pe oricine. Pe fața casei care dă spre mare o ușă vopsită într-un albastru intens se potrivește cu zidul gri ca nuca în perete.
În ansamblul său, clădirea, prin formele sale dreptunghiulare, sugerează soliditate și arată impunător ridicându-se semeț în bătaia vântului care vine dinspre Marea Neagră. La ora actuală, ultimele două nivele, adică etajul întâi și mansarda, nu sunt locuite, dar parterul și demisolul găzduiesc patru proprietari, din care doi locuiesc chiar în clădire.
Ca și în exemplul cu paharul pe jumătate plin și pe jumătate gol, clădirea aceasta e re-marcabilă prin faptul că sub două nivele degradate, care și arată părăsite, se găsesc două niveluri îngrijite în care oameni își duc traiul. Un turist optimist ar putea admira faptul că, după un secol și un deceniu, casa încă oferă un cămin pentru cei ce stau acolo, pe când unul pesimist ar putea deplânge soarta nivelelor superioare și a balcoanelor, în care cineva a pus imaginație și suflet.