Un Centenar ratat

Încheiem în aceste zile Anul Centenarului Reîntregirii. Fără emoția necesară unei societăți normale/vitale, fără viziune și planuri de viitor, fără o reconciliere reală cu istoria noastră, fără lideri politici devotați acestei Țări. A fost unul din cei mai dezamăgitori ani din întreaga noastră istorie post-comunistă.

În administrația publică centrală, Anul Centenar nu a existat. În urmă cu numai doi ani, românii au ales prin vot un președinte de țară și un număr robust de parlamentari (mult mai mare decât cel cerut de populația României prin consultare publică). Dezamăgirile față de aceștia sunt uriașe pe toate fronturile administrației centrale - liderii noștri aleși, cărora li se adaugă restul clasei (clicii) noastre politice, au dovedit că sunt (in corpore) pigmei comparativ cu uriașii noștri strămoși care au construit această Țară în urmă cu 100 de ani.

Ce am cerut acestor lideri în acest an Centenar: responsabilitate, echilibru, decență, viziune pe termen lung pentru România, proiecte de infrastructură, coeziune socială internă, recuperarea încrederii noastre în instituții și lideri, reducerea exodului, recuperarea mândriei naționale. Rezultatele sunt catastrofale. Liderii de mai sus au plimbat în lungi exerciții impudice vorbe mieroase și ipocrite despre eroismul înaintașilor noștri și au minat cu sârg orice idee publică de coeziune și responsabilitate care ieșea din planurile lor veroase.

Am avut nevoie, în acest an, ca managerii programului Centenar să iasă din lenea zilnică în care se complac, să scoată proiectul Centenar din zona business, din zona comodă, din zona ocultă, din zona minoră! Numele lor ar fi evadat astfel din lista lungă a rușinii pe care acest Centenar o tot sporește…

În administrația publică locală, dezamăgirile sunt de câteva ori mai intense. Edilii și administrațiile locale au folosit fondurile destinate proiectelor Centenar prioritar pentru sinecuri. Fondurile noastre publice, care nu ajung pentru pensionarii bolnavi, pentru copiii săraci, pentru oamenii cinstiți din această țară au produs bogăție stricată pentru acoliții puterii centrale și locale.

Presentimentul meu inițial (sumbru), de care am scris în dese rânduri (potrivit căruia incapacitatea administrativă a unei clase politice înghețată în trândăvie și minor va duce la ratarea obiectivelor programului Centenar) și de care ne apropie fiecare zi de lene a administrației naționale și a celor locale, s-a confirmat: Programul Centenar a fost confiscat de veleitarii de profesie și transformat, precum alte idei frumoase din ultimul sfert de veac (d.e. redobândirea cetățeniei române de către descendenții foștilor cetățeni români din Basarabia, regatul Herței și nordul Bucovinei), într-o afacere generoasă pentru apropiații sistemului administrativ. Căci, desigur, fonduri generoase au fost, spre a adormi conștiința publică și spre a sprijini ideile minore ale unei administrații inepte și imune la emoție națională.

Prima concluzie a Anului Centenar: avem o administrație publică (centrală și locală) meprizabilă, dezamăgitoare, egoistă și lașă. În acest cadru conceptual încape uriașa majoritate a celor care formează astăzi clasa politică și administrativă românească, iar excepțiile sunt numărabile pe degete...

În activitățile dedicate Centenarului (extrem de modeste) nu s-a creat o efuziune care să includă Basarabia și nordul Bucovinei în Programul Centenar. Românii reduc în mod greșit și barbar Centenarul Marii Uniri la unirea Transilvaniei cu România, act care ar fi riscat să nu se producă fără unirile anterior exprimate la Chișinău și Cernăuți. Centenarul Reîntregirii ar fi reprezentat o oportunitate de a reinclude Basarabia și nordul Bucovinei în conștiința culturală și publică a românilor, de a fi mândri cu adevărat de ceea ce vor fi făcut înaintașii noștri în martie și noiembrie 2018. Prea multă tăcere, prea multă înstrăinare, prea multă suferință în Basarabia și nordul Bucovinei, prea multă impotență politică și prea mult mercantilism dincoace de granițe!

Am avut nevoie ca administrația publică românească, de la Președinte la cizmar (în special Departamentul Centenar al Ministerului Culturii), să implice în mod activ și responsabil Românii din Basarabia, regatul Herței și nordul Bucovinei în Centenarul nostru, care este în primul rând al lor! Am avut nevoie ca Programul Centenar să genereze apropieri ale Academiei Române de Academia de Știință a Republicii Moldova, ale Parlamentului României de Parlamentul Republicii Moldova și de Rada Supremă a Ucrainei, am avut nevoie ca asociațiile de istorici, scriitori, artiști etc. din România, Basarabia, Herța și nordul Bucovinei să lanseze proiecte comune, să participe împreună la Centenar, să exploateze această oportunitate pentru a construi poduri, pentru a consolida cărările subțiri construite deja etc. Am avut nevoie de vizite oficiale ale Președintelui României la Chișinău și Cernăuți în 2018, de vizite oficiale de răspuns, la București ori de vizite de lucru, la Alba-Iulia, ale omologilor acestuia. Am avut nevoie de derularea de sesiuni comune ale Parlamentului României cu Parlamentul Republicii Moldova, de o declarație politică în formate bi- sau tri-laterale (București-Chișinău, București-Chișinău-Cernăuți/Kiev) privind dramele comune ale istoriei noastre.

Am avut nevoie simbolică să obținem pentru românii din Basarabia, regatul Herței și nordul Bucovinei treceri fără de vize ale graniței lor cu Țara... Voi/vom trăi cu adevărat un moment istoric când românii din Cernăuți vor putea veni fără vize în Suceava pentru a se reculege la mormintele strămoșilor lor comuni. În acel moment, de liberă vizită între frați, va lua sfârșit în plan simbolic al doilea război mondial, care ne-a îndoliat Țara.

Ar fi trebuit să pregătim în mod responsabil și curajos cinstirea a 100 de ani de la Marile Uniri din 1918. Pariul uriaș al Proiectului Centenar a fost includerea în emoție a românilor din Bucovina și Basarabia, mai ales în condițiile unor administrații ostile, acolo, Proiectului Centenar și a uneia opace lui aici, dincoace de Prut și Ceremuș. Cum vom reuși să punem pe harta festivă a omagierii Centenarului (spre a elimina orice lectură barbară, fie ea și accidental-eronată, subliniez că nu vorbesc despre reconfigurări teritoriale ori schimbări de granițe, ci de includerea obligatorie a românilor din toată vatra lor istorică în efortul de a celebra împreună un moment magic al trecutului nostru comun) Herța, Boianul și Cernăuțiul, Voloca și Storojinețul, Hliboca sau Fântâna Albă – acesta ar fi trebuit să fie gândul care să nu dea pace diplomaților noștri, de la București sau Cernăuți. Am avut nevoie de mici Titulești pentru a convinge administrația de la Kiev că o vizită a președintelui României la Herța, Mahala sau Boian, în 2018, ar fi una în logica istoriei și a bunei vecinătăți. Ar fi una de la care pot începe salturi uriașe în calitatea relației bilaterale. Tituleștii nu au existat, în 2018. Nici măcar unul mic, mic de tot.

Recent, am ratat imperial și Centenarul unirii Bucovinei cu România (27 noiembrie 2018), de care nu nimeni nu menționează – fără vizite de nivel la Cernăuți, fără programe de impact pentru comunitatea românească de acolo care se stinge precum lumina lumânării... O comunitate care exact acum 100 de ani striga către Țară din Sala Sinodală / Sala Unirii a Palatului Mitropolitan de la Cernăuți: Astăzi, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă cătră Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre (finalul Preambulului Rezoluțiunii Congresului General al Bucovinei, de la 18/28 Noiembrie 1918).

Am sperat, în Anul Centenar, că vom iubi mai mult Basarabia și Bucovina. Că vom face loc Basarabiei și Bucovinei în rugăciunile noastre. Că vom include 27 Martie și 28 Noiembrie în calendarul simbolic al oricărei familii de români, alături de datele de naștere ale părinților ori fiilor noștri. Ar fi trebuit să cerem răspicat clasei noastre politice de pe malurile stricate ale Dâmboviței să iubească mai mult Basarabia și Bucovina decât o face acum (orb și surd). Ar fi trebuit în acest An Centenar să bată clopotele în satele românești pentru românii care, în Basarabia și în nordul Bucovinei, i-au așteptat pe (ceilalți) români aproape 100 de ani, în timp ce dincoace trudeam în a-i așteptam pe americani. Și unii și alții au uitat să mai vină.

A doua concluzie: am ratat împreună, în Anul Centenar, șansa reincluderii românilor din Basarabia și din nordul Bucovinei în conștiința noastră culturală și publică.

Centenarul a însemnat, în primul rând, o oportunitate pentru români de a-și privi istoria, de a se privi pe ei înșiși într-o oglindă fără fake news. O șansă de a ne reconcilia cu trecutul, cu rănile acestuia, o șansă de a (ne) fotografia istoria ultimilor 100 de ani, de a-i înțelege năpastele și șansele, de a (ne) rememora bătăliile câștigate și mai ales pe cele pierdute, o șansă de a ne recupera rădăcinile. Într-o Țară în care copiii ei fug ca de lepră, iar părinții nu mai găsesc motive spre a-i convinge să rămână, să construiască aici, acest pariu simbolic al Centenarului a fost (și el) ratat. Nu am adăugat valoare și semnificație istoriei noastre prin studii noi, de actualitate, nu am "încălzit" memoria publică la vatra și focul poveștilor noastre despre eroi... Nici o emoție nu s-a adăugat, în acest an, rutinei noastre nevolnice de viață, în care pare că nu mai încape nimic pe termen lung.

A treia concluzie: am ratat în acest an șansa de a privi în oglinda identitară, de a construi emoție, de a ne aminti rădăcinile, de a ne privi în ochi.

În fine, spre a fi onest, trebuie totuși să spunem că, la nivelul comunităților culturale și al românilor pentru care Țara lor contează (încă), Centenarul a existat. Anul Centenar nu a avut viziune, dar a avut emoție.

Am trăit acest An cu emoția unui an altfel. Nu ne-a (mai?) fost frică. Nu am mai fost slugile istoriei. Nu am mai fost prizonierii unei priviri festiviste. Am avut emoție. Am trăit emoție. Am construit emoție. Ne-am dus copiii în capitalele unirii, le-am vorbit despre România, despre Români, despre eroi, despre mituri, despre viitor. Le-am vorbit despre cinste, despre curaj, despre cultură – în afara cărora nu poate fi concepută o viață de om. Le-am vorbit despre stelele fixe ale vieții noastre, cum inspirat spunea Mihail Șora – demnitatea și munca cinstită.

În planul patrimoniului material, am construit modest – Catedrala Mântuirii Neamului (singurul proiect cu viziune din An Centenar), un bust al lui Iancu Flondor în Suceava, prima statuie a Regelui Ferdinand Întregitorul – la Iași, Monumentul Unirii la Alba și bustul mareșalului Averescu la București.

A patra concluzie: există (totuși) în această Țară o resursă umană vitală, o comuniune abstractă de oameni responsabili și vii, care au construit emoție și pentru care Centenarul reîntregirii a existat. Pe umerii lor stă în aceste moment Țara noastră, a părinților și bunicilor noștri, Țara noastră și a copiilor noștri.

x x x

Pentru că Programul Centenar nu a inclus obiective simbolice și de amplitudine, pentru că a rămas doar un pretext rușinos de sacralizare a unor eroi de mucava de astăzi, în locul celor reali de ieri, pentru că a devenit pretext ingenios pentru sinecuri și hoții, simplă rampă de accelerație politică pentru parveniți, Centenarul riscă să rămână un proiect de batjocură, o flagelare sinistră a emoției noastre drepte față de buneii care ne-au murit pe front…

În loc să sporească încrederea și credința noastră, Centenarul ne-a adăugat rușini și frici.

Îmi este rușine de copiii mei că nici atât – un Centenar cinstit, o fotografie colectivă a noastră, la 100 de ani de la fricile învinse ale bunicilor mei – nu am putut construi. Degeaba am luat cu împrumut de la ei această Țară, dacă nu putem nici păstra, nici spori zestrea și emoția ei…

Eu sunt aproape de a-mi pierde speranța în capacitatea regenerativă a moralei publice în această Țară.

Dar tu, cititorule, nu ai dreptul s-o pierzi!

Pe umerii tăi, cititorule, stă obligația morală de a salva ceea ce se mai poate din cinstea, curajul și firescul acestei Țări!

Dacă tu vei abdica, cititorule, de la a iubi necondiționat această Țară și de la a-i cinsti în mod onest, fără fariseisme și fără aplauze obligatorii, tot ceea ce va fi fost valid în ea în ultimii 100 de ani, Țara aceasta ni se va prăbuși de pe umeri. Mai ales că turbulențe și cutremure o tot încearcă, mai ales că stă în pragul unei dezbinări interne cum niciodată istoria noastră pare a nu fi cunoscut. Nu liderii noștri de mucava o țin încă pe umeri, ci dragostea ta pentru ea!

Astfel îți scriu ție, cititorule, oriunde te-ai afla, în Anul Centenarului Reîntregirii, în anul de grație 2018, spre fatidicul final al acestuia, invocând pe toți aceia care acum 100 de ani au construit această Țară în tranșee și fără de frici să îmi țină gândul neclintit și să mi-l aducă țintă spre inima ta. Dacă mai există. Dacă mai vibrează. Dacă mai vrea.

Dr. Dorin Popescu