Consumul de cultură se face în doze mici

Într-un memorial al culturii, evenimentele din România și, respectiv, din Constanța anului 2010 vor rămâne drept mărturie a unei… perversiuni a soartei, fiindcă în loc să punem fenomenul culturii sub imperiul unei necesități absolute, ne lăsăm pradă unor tensiuni subterane, cufundați într-un joc al tenebrelor politice în care mizele rămân mizerabile și anulăm, la comandă, afirmarea atâtor secole de civilizație. Dar să mă explic…
Primăria și Consiliul Județean Constanța au profitat - da, exact ăsta este cuvântul - de Ordonanța 63 pentru a-și da posibilitatea de a participa la priveghiul culturii constănțene, atâta câtă era ea. Pentru că nu trăiesc, totuși, cu sentimentul că în fizionomia epocii actuale profilul culturii constănțene este ireproșabil. Nu, el era și încă este perfectibil cu singura condiție de a i se permite să trăiască și, apoi, să se manifeste. Sub pretextul acestui act normativ, cele două instituții publice au masacrat - dând astfel expresia bestialității umane, căci nu cunosc (nu spun, însă, că nu există; atâta doar că eu nu am auzit de o alta) altă civilizație mică din sud-estul Europei care să-și nege cultura ca destin, de bună voie și nesilită de nimeni - Opera din Constanța și revista "Tomis", publicație căreia, de acord, i se puteau aduce o serie de reproșuri, dar a cărei existență dădea consistență și culoare unui mecanism de care o societate are nevoie pentru a reuși să se definească identitar, istoric, cultural.
Nu cred în culturalizarea maselor cu orice preț. Dar nici în îngroparea voluntară și premeditată a instituțiilor de cultură nu cred, în contextul în care am convingerea că în locul artiștilor puteau fi disponibilizați plimbătorii de hârtii și de ștampile din Primărie și din Consiliul Județean. Trăiesc, recunosc, cu speranța că aceste considerații - pe care nu știu dacă le pot numi… reacționare - sunt împărtășite și de alți oameni, indiferent dacă sunt sau nu constănțeni și indiferent de orientarea doctrinară și de apartenența politică. Și asta pentru că în vremuri de criză, în vremuri în care spectrul valorilor pare să-și piardă echilibrul, cultura este tocmai sfera în care, dacă nu putem investi fonduri, trebuie să facem măcar efortul de a păstra acei oameni pentru care ea rămâne un crez. Exact în contexte precum cel de față, comportamentul de consum al publicului trebuie să fie continuu stimulat în acest domeniu pentru că, să nu uităm, dacă îngropăm în ritmul ăsta teatre, publicații și, în definitiv, destinele artiștilor, la finalul crizei, presupunând că ne vom regăsi la finalul ei, nu vom mai avea nimic. Sau, probabil, doar firimiturile, ruina, rămășițele a ceea ce a fost cândva un mediu propice dezvoltării culturii.
Dacă am făcut, poate, exces de cuvântul "cultură", este fiindcă în opinia mea ea trebuie să rămână - contrar acelor viziuni în care aceasta se "asortează" cu irealizabilul, rămânând la nivelul unei splendide utopii - o necesitate zilnică a omului civilizat, o dorință puternică de unicitate, o sete de elemente eterogene care să nu fie stinsă de nicio politizare a administrației locale, de nicio perfidă dorință de a îngropa palierele care nu aduc bani, cu dedicație, se-nțelege, anumitor buzunare.
O modificare de structură, de esență sau chiar de mentalitate ar putea avea loc doar în condițiile în care măzăriștii și-ar putea schimba vreodată percepția asupra artelor, asupra culturii, cu tot ce înseamnă ea, cu toate ramificațiile ei la nivelul societății secolului XXI. Ceea ce mă amuză oarecum este, însă, că în spatele unei așa numite hărnicii ostentative, în esență pur formală și inconsistentă, de care pretind că dau dovadă funcționarii din Primărie și din CJC și mai ales sub falsul pretext al "persecutării" marcă a premierului Boc (care conduce, nu neg asta, un Guvern ale cărui măsuri anticriză nu prea și-au dovedit, cel puțin până la momentul de față, eficiența) stă, de fapt, doar incapacitatea unei administrații de a salva ceea ce merită a fi salvat și, din păcate, o rea voință de care o suspectez. În caz contrar, ar fi făcut toate eforturile pentru a susține, în locul unui eveniment cum e Festivalul Vinului, un teatru, o operă, o revistă. Dar nu… La Constanța, consumul de cultură se face în doze mici… Și pe răspunderea dumneavoastră…
P.S.: Nu-mi pot reprima, totuși, o curiozitate: în spiritul căror valori își educă oamenii care au îngropat cultura constănțeană copiii?