Rezultatele sondajului efectuat de IRES, date recent publicității și potrivit cărora 41% dintre subiecți l-ar vota pe Nicolae Ceaușescu dacă acesta ar candida acum la președinție, alături de actualii lideri ai partidelor politice, m-au îngrijorat în primă instanță, recunosc. Fiindcă m-am gândit că puține dintre culturile periferice ale Europei, puține dintre acelea care și-au condamnat la moarte, în ziua de Crăciun, foștii dictatori se întorc acum, cu o nostalgie cu aspect de mucegai, la un trecut pe care nu și-l amintesc decât prin raportul de opoziție la un prezent de care se dezic.
Paradoxal, regimul comunist căruia, după 1989, i-am întors spatele într-un avânt revoluționar absolut legitim până la un punct, devine azi, îndeosebi odată cu deshumarea cadavrelor soților Ceaușescu, un fel de evadare de care, evident, partidele de opoziție ale momentului profită din plin. Și asta pentru că gândesc, probabil, că n-ar fi deloc oportun să rateze o repoziționare a electoratului, permanent conectat la trecut, față de partidele din arcul guvernamental.
Altfel spus, subiecții care au participat la acest sondaj de opinie au dat un pseudo-verdict: actualii guvernanți sunt chiar mai răi decât cea mai neagră perioadă a poporului român. La această atitudine au condus o polarizare socială accentuată de o criză financiară care, de doi ani, pare a fi îngropat orice speranță de mai bine; stagnarea cetățeanului într-o nesimțire și o blazare ce mie, personal, mi se par inacceptabile într-o societate care, ulterior perioadei totalitare, încă își caută identitatea; și, nu în ultimul rând, dezgustul față de o clasă politică veșnic băltind în ignoranță și narcisism.
Acest sondaj de opinie nu e, însă, decât o formă de contestare, palidă și fără efecte, a actualului Guvern și, poate, răspunsul unei lumi în criză de modele politice, morale și intelectuale (care, totuși, există, fără însă a fi corect poziționate sau suficient de "brenduite") la țiganiada prezentului, în permanență promovată de unele trusturi de presă. Iar aici am putea dezvolta - ce bine că nu e cazul! - pe marginea unui Dan Diaconescu, a unor păcălici din administrația publică locală sau a unui sindrom al handicapatului sud-est european.
În opinia mea, acest sondaj confirmă nevoia de identificare a românilor cu politicieni care nu fac echilibristică între partide, care nu-și vând doctrina pentru mandatul de premier (așa cum sunt convinsă că ar face-o mulți dintre liberali, social-democrați sau democrat liberali) și care nu se bucură de o criză ce are toate premisele pentru a deveni un crah economic. "Din păcate, a ieșit așa… un fel de scârbă de politicieni… A ieșit o vorbă rea despre politică…", spunea, într-un interviu radiofonic acordat Deutsche Welle, istoricul Neagu Djuvara. Nimic mai adevărat. Dar nimic mai trist. Pentru că un popor care se delimitează de prezent îmbrățișând - grație unei memorii sociale colective reactivate de măsurile nepopulare ale unui Executiv prea puțin eficient - figura fostului dictator îmi dă măsura exactă a neîncrederii noastre în clasa politică a prezentului, în oamenii pe care, din convingere sau din rațiuni financiare, i-am votat. Vorbim despre aleși, nu despre numiți. Ori asta este cu atât mai grav.
Nu de Ceaușescu ne este dor. Și nici de îndobitocirea continuă din ghetoul comunist. Și nici de mâncare cu rația, de un televizor Elcrom așteptat doi ani sau de cenzură, de frică, de intelectuali trăind în exil ca dizidenți ai unui sistem tâmpit. Ne este dor de senzația care anulează angoasele, scârba, sictirul. Probabil că de încredere (ah, da!, ce cuvânt mare!), de figuri care nu au sincope în educație, cultură, pregătire profesională și care nu manipulează, la modul ordinar, rezultatele unui sondaj pe care un sociolog serios le analizează pe toate părțile și din toate unghiurile, cu mențiunea că ele sunt o manifestare temporară a unor oameni disperați.
Atâta doar că trăind în continuare cu acest dor vom rămâne tributari principiului conform căruia politica este "un lucru rău".