Să tragem o linie! Sau două… sau trei

Atunci când, în pragul campaniilor electorale - și chiar și în timpul derulării lor - se avansează, respectiv, argumentează ideea votului obligatoriu, cei mai comozi sau mai sceptici susțin că alegătorul nu trebuie constrâns să se îndrepte spre urnă. Buuuunnn…

Astăzi, la doar câteva luni de la cele mai recente alegeri, încă ne imaginăm - sau încercăm s-o facem - ce ar fi votat cei care n-au catadicsit s-o facă sau, în alte cazuri, ne fericim că n-au făcut-o, pe motiv că l-ar fi votat, poate, pe Geoană și l-am fi avut, foarte probabil, pe Voicu în calitate de ministru de Interne.

Dincolo, însă, de aceste ipoteze pe care, uneori, le despicăm într-o mie de fire în cadrul unor mass media marcate, din păcate, de prea multe paradoxuri și incongruențe, ar trebui, poate (zic doar "poate"), să tragem o linie pentru a vedea, pentru a constata în ce fel poziționarea noastră malignă în raport cu propriul simț civic ne-a condus spre răul despre care scriem, comentăm, țipăm azi. Mai exact, probabil că n-ar trebui să ne surprindă prea mult faptul că personaje precum senatorul PSD Cătălin Voicu ne hrănesc convingerea că ne-am ratat din punct de vedere politic. Probabil n-ar trebui să ne mire că trăim într-un spațiu al aproximației, în care această deplorabilă alcătuire politică face astfel încât judecători, procurori, oameni de afaceri să fie după chipul și înfățișarea ei hidoasă. Nimeni nu pomenește de faptul că unii dintre politrucii despre care se menționează în acele stenograme au fost aleși prin vot direct de către cetățeni și cocoțați, printr-un stupid și fals sistem uninominal, în Parlament. Pentru a elabora și, ulterior, vota legi. Câtă rușine! Mai grav e, însă, că nici ele, personajele zilei, nu dau semne c-ar regreta c-au pierdut reflexul recunoștinței pentru cei care i-au ales, pentru cei care i-au votat. Asta dacă au avut vreodată acest reflex.

Iar aici revin la importanța votului. Stimabililor, ieșiți la vot! Votați, anulați buletinele dacă simțiți nevoia - ar fi și asta, până la urmă, o reflectare fidelă a percepției voastre asupra clasei politice - , dar votați! Ca să vă scăpați de acest suicid al… așa numitului intelectual, alegător dezabuzat care nu votează pentru că "n-are cu cine", ca să vă scutiți de acel enervant regret tardiv că, iată, se merge pe același principiu al politicianului care are succes dacă apare în fundul aproape gol la televizor sau al celui "simpatic, charismatic și vorbitor pe înțelesul tuturor" și care, între noi fie vorba, e un semidoct de mall de provincie ce vede în propria autodepășire doar numeroase apariții la TV.

Poate că dacă nivelul de participare al românilor la cele mai recente scrutine ar fi fost mai ridicat, fie doar și un pic mai ridicat, n-am fi ascultat azi, prosternați, cum anume urinează toți pe o societate cvasi-democratică în care, de bine, de rău, am pus cu mânuța noastră ștampila pe unul sau pe altul pentru ca acum să auzim cum se vinde justiția la kilogram și cum se negociază dosarele lui X sau Y cu o candoare animalică.

Ar fi trebuit să pretindem mai mult de la oamenii ăștia pe care îi idolatrizăm pentru că fac show la ore de maximă audiență sau pentru că dansează ca niște pinguini drogați pe la cine știe ce școli de vară ale tinerilor politicieni. Ar fi trebuit să votăm pentru ca azi să nu citim cu sufletul strâns despre senatorul cutare pe care nu l-am fi crezut capabil nici măcar de limbajul ăla de ghetou, darămite de altele…

Dar nu, stimabililor, în ziua de vot, o dată la cine știe câți ani, românul se duce la pădure, la grătar, la mall, la plajă, merge să vadă "Titanic" sau "Avatar" sau stă acasă, bine "înfundat" în fotoliul ale căror mânere din pluș s-au tocit demult. Că poate, cine știe, votează altul și pentru el… De-aia zic să tragem o linie, sau două… sau trei ca să calculăm: cât de scump plătim statul acasă și băltitul în propria lehamite, în confortabilul nostru sictir?!?