Țara de dincolo de slogan

Discursurile despre țara în care trăim și cea la care visăm sunt reactivate în pragul campaniilor electorale prin intermediul sloganurilor. Ca și cum ne-am confrunta fie cu o alergie la vântul călduț de septembrie, fie cu o astenie de primăvară. Atât sunt de programate, de previzibile "compunerile" despre săraca fată bogată, asezonate, firește!, cu un ipocrit "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie".
Sigur, dacă stăm să ne gândim la ce-am avut și ce-am pierdut înclinăm, mai degrabă, spre regretul a ceea ce avem acum. O Românie devenită substantiv comun în care femeile își scot la vânzare, fără adaos comercial, copiii încă nenăscuți. O "patrie" pe care o tragem la xerox și pe care o distribuim înainte de alegeri în cutiile poștale sau pe clanțele ușilor și din care absolvenții pleacă cu sentimentul de a nu fi lăsat nimic în urmă. O "sărmană țărișoară" în care îngropăm cu un talent inconfundabil orice inițiativă care propune legalizarea prostituției. Sigur, e mai "reconfortant" sentimentul de a avea un copil care studiază la Universitatea "Ovidius" Constanța și care, pentru a ajunge la cursuri, dă cu ochii de femeile care prestează servicii sexuale pe variantă. La fel cum, mă gândesc, o fi mai plăcută ideea că zeci sau sute de femei ajung să fie traficate anual, trezindu-se în cine știe ce ghetou din Spania sau Italia fără un rinichi sau fără un plămân pentru că opinia publică și clasa politică din România nu pot trece dincolo de stereotipurile în care băltesc de ani de zile: "Vai, cum să dăm drumul la curve peste tot în țara asta?".
Nu, domnule, nu e bine să avem un cadru legal care să stipuleze clar ce și cum alege fiecare să facă, astfel încât bolile venerice să nu mai "zburde", iar minorele din cele mai sărace colțuri de țară să nu-și mai găsească sfârșitul visând un Făt-Frumos cu ochi căprui care să le redea copilăria pierdută.
Vorbim despre România pliantelor, a brichetelor, a pixurilor de campanie, a șepcilor, despre țara care se distribuie gratis în benzinării, de regulă între primul și al doilea tur de scrutin, aceeași pe care, ulterior, candidații o aruncă peste umăr în cămara cu vechituri sau pe care o "donează" târgurilor de antichități. Cu tot cu maldărul de texte pe care le-aș numi obscene din moment ce frizează absurdul, fără a căuta, vreun moment, să aibă fie și cea mai fină legătură cu realitatea imediată.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Un sistem de învățământ mai bun, în care să nu-ți predea, de dincolo de catedra care-i dă sentimentul puterii, un om care a citit jumătate din cărțile pe care le-ai citit tu. O administrație publică locală care să nu uite că este acolo în slujba ta și, de asemenea, niște aleși locali care să nu omită că ședințele sunt publice, proiectele de hotărâre - la fel, iar criticile din presă la adresa lor pot fi constructive.
Îți doresc un parc în care copiii să se joace fără riscul de a fi mușcați de câini și unde, atunci când se întâmplă să cadă, să nu fie, totuși, pe o alee pe care doar urina cerșetorilor e proaspătă, pentru că de la ultima curățenie au trecut trei săptămâni și-un pic.
Îți mai doresc un om, o sută, un milion care să nu-și întoarcă privirile doar o dată la patru, cinci ani, către căminele pentru bătrâni și cantinele sociale. Pentru că ele există, ne place sau nu, în fiecare zi, la orice oră, pe aceeași stradă. Știți, boala și suferința nu-și schimbă domiciliul.