24 ianuarie 1859 este momentul începutului proiectului României moderne

La 24 ianuarie 1859 a fost ales Alexandru Ioan Cuza domn al Țării Românești. Dincolo de decizia Adunării Elective, semnificația dublei alegeri depășeșește cu mult persoana domnitorului: era semnalul de început al unui drum pe care elita politică – începând cu domnitorul – avea să îl urmeze cu consecvență, într-un ritm suficient de accelerat încât să determine repoziționări internaționale favorabile. Acest drum era cel al unificării și al constituirii României moderne, dincolo de ceea ce puterile europene au conturat prin Convenția de la Paris din 1858 – o formulă mai degrabă confederativă.

Unificarea și modernizarea au reprezentat două fețe ale aceleiași monede, inseparabile și interdependente. O condiție fundamentală pentru întregul sud-est european, de altfel. Așa cum aveau să constate Mihail Kogălniceanu, Dimitrie și Ion C. Brătianu, frații Golescu, Vasile Alecsandri și alți combatanți ai primăverii popoarelor de la 1848, era imposibilă avansarea unor reforme sociale și constituționale fără existența unui fundament statal, recunoscut (chiar dacă nu independent) de comunitatea internațională. Ideile de la 1848 au generat ample reforme dar numai după ce Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în ambele principate, gest care a fost urmat, în numai doi ani, de recunoașterea internațională a unirii depline (1861). De la acest moment (și de la apariția primului guvern și a primei Adunări legislative unice, în 1862), epoca marilor reforme putea începe. Nu întâmplător, atât în discursul lui Mihail Kogălniceanu din 5 ianuarie 1859 cât și în proclamația lui Alexandru Ioan Cuza din 8 februarie, același an, mesajul principal este cel al întronării legii și al inițierii reformelor.

De-a lungul timpului, istoricii s-au aplecat asupra perioadei 1859-1866 și au emis diferite judecăți, mai mult sau mai puțin critice cu privire la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, maniera sa de guvernare sau comportamentul public și privat. Însă analiza trebuie să se circumscrie timpului. Orice comparație nu conduce decât la o singură concluzie: este epoca începuturilor – dificile, tumultuoase – și a reformelor sociale, juridice și educaționale, absolut necesare dar, în același timp, greu de acceptat (în special reforma agrară). Și este epoca prin care România întoarce spatele unui model de subdezvoltare cu nuanțe (încă medievale) spre a păși pe calea modernizării de tip european. Această turnură spectaculoasă pentru acea vreme își are originea și este definită de data de 24 ianuarie 1859, moment fondator de stat și generator de nouă societate.

Conf. univ. dr. Emanuel Plopeanu, decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Ovidius”