Eminescu: „Am fi orbi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui Cuza Vodă”

În paginile gazetei (conservatoare) „Timpul”, Eminescu avea să apare conţinutul şi necesitatea reformelor iniţiate de Vodă Cuza, domnitor luminat, care a demascat şi blamat pătură „superpusă”, de sorginte mai ales alogenă („pleava din Ţarigrad“, „bulgăroi cu ceafa groasă”, „grecotei cu nas subţire”); iar perioada 1859-1866 o socoteşte ca fiind una de „emancipare politică şi socială“, după modelul occidental al construcţiei instituţionale de veac XIX, „ca o cerinţă impusă de modernizarea statului naţional român” (15 februarie 1880). În susţinerea programului modernizator al lui Cuza – şi pe care adversarii radicali-liberali (aşa-numiţii în epocă, „roşii”) căutau a-l tempera dacă nu chiar împiedica, din raţiuni politicianiste –, Eminescu relevă că, pentru succesul acestuia, o politică din ce în ce mai autoritară era necesară, oferind şi explicaţii cauzal-istorice: „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire, absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului (subl.n.), e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul a o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi”.

„Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Transilvania nu se făcea”

Regretatul profesor Constantin Buşe (1939-2016), de la Universitatea din Bucureşti (şi Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ovidius”) s-a numărat între istoricii români care au avut un adevărat cult pentru Mihai Eminescu. Într-unul din articolele sale, intitulat Mihai Eminescu şi Istoria, dânsul a relevat că „Eminescu nu a iertat niciodată ceea ce s-a petrecut la 11 februarie 1866: răsturnarea marelui domnitor”: „Dacă actul de la 2 mai [1864] a fost o crimă, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie [1866] însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate. De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la ’66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria (încorporarea Ardealului în Regatul Ungariei, în 1867 – n.n.) nu se făcea (subl.n.). S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amândurora le convenea un Domn fără iniţiative şi necunoscător de ţară, sub care amândouă să-şi poată face fără control manevrele (subl.n.). S-au unit pentru a vota concesii Strousberg. S-au unit pentru a proclama regatul”. Şi tot marea şi responsabila conştiinţă naţională care a fost Eminescu, lăsa posterităţii o severă judecată: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”; şi un pururea memento – „Am fi orbi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori, am înţelege să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta”. Iar cu alt prilej, într-un articol din 18 martie 1881 (în acest an, în iunie, Poetul şi Martirul Naţional avea să se afle la Pontul Euxin, la noul oraş românesc Constanţa, locuind la Hotel d’Angleterre – pe str. Elenă/Nicolae Titulescu, pe locul căruia s-a ridicat mai târziu imobilului hotelului „Intim”, azi dezafectat), el va scrie: „Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca („trădător”, participant la lovitura din 11 februarie 1866 – n.n.) şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate”.

Eminescu şi alţi studenţi români – cu Pluguşorul la exilatul Vodă Cuza

Puţin se cunoaşte despre o legătură nemijlocită dintre Eminescu (în 1859 se afla la Cernăuţi, ca elev, şi s-a format, prin urmare, în anii Epocii lui Cuza) şi Domnul Unirii – şi totuşi, ea a existat, chiar dacă pasageră! Anume, la finele anului 1870, pe când se afla la Viena (ca student: 1869-1872), el, împreună cu colegii L. Năstase şi V. Burlă (membri ai viitoarei Societăţii Academice Literare „România Jună”, înfiinţată în primăvara lui 1871) se vor deplasa în afara Vienei, în localitatea Döbling (azi – cartier în interiorul Vienei; acolo unde – printr-un joc al Destinului – în 1883-1884 Eminescu va reveni, căutându-şi sănătatea la un cunoscut sanatoriu); aici, în prima zi a Anului Nou sunt primiţi de Alexandru I. Cuza, ce-i trei colindându-l şi urându-i sănătate potrivit datinei strămoşeşti. A fost o urare de bun augur pentru Cuza Vodă – în ianuarie sătenii din jud. Mehedinţi îl aleg, în lipsă, deputat al lor, iar în aprilie este ales şi senator la Turnu Severin, probă a popularităţii de care se bucura în rândurile largi ale ţărănimii, alegătorii săi. Deşi alegerea de senator este ratificată în Corpurile Legiuitoare, şi deşi domnitorul Carol I îi scrie, rugându-l să se întoarcă în țară, marele şi demnul patriot care a fost Domnul Unirii avea să-i răspundă în termenii unui veritabil şi lucid om de Stat: „Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar putea crea serioase încurcături Alteţei Voastre şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”.