"Am 60 de ani, dar am rămas tânăr și nebun"

Eugen Mazilu este de 41 de ani în slujba teatrului, timp în care s-a făcut remarcat pentru personalitatea sa explozivă, pentru talentul și forța pe care le-a oferit din plin publicului. A venit la Constanța în 1973, debutând în spectacolul "Io, Mircea Voievod", în regia lui Constantin Dinischiotu. Renumit pentru rolurile din spectacolele de comedie, Eugen Mazilu s-a distins și prin interpretarea memorabilă din drama psihologică "Vânătoarea de rațe", de Al. Vampilov.
Despre Gimi, așa cum este actorul numit în cercul de prieteni din teatru, au consemnat Anaid Tavitian și Georgeta Mărtoiu în lucrarea "Thalia ex Ponto, la cumpănă de milenii": "Un om veșnic tânăr, vesel, plin de nerv, risipind peste tot vorbe de duh și voioșie, ca un neobosit spiriduș histrionic, gata oricând să dea un bobârnac savantelor tristeți ale scenei, pentru a ne reaminti că trăim în lumea minunată a teatrului".
Luna viitoare, actorul se va pensiona, dar va rămâne cola-borator al Teatrului de Stat.

- Cum v-ați petrecut începutul carierei?
- Ca orice student la teatru, mai făceam mici ciubucuri, prac-ticându-mi meseria. Dar am debutat oficial în anul IV, cu un rol principal, la Teatrul din Ploiești, în spectacolul "Albert și ceilalți", în regia lui Marcel Anghelescu. Mi-au propus chiar să rămân acolo, dar nu am vrut, pentru că era un teatru de navetiști. Și, pentru că atunci în Constanța erau posturile blocate, m-am dus tocmai la Botoșani; nici nu știam unde e acest oraș. A contat foarte mult în decizia mea prezența Mariettei Sadova, care era regizor la teatrul din Botoșani. Așa că am plecat în Moldova alături de Diana Cheregi și Luminița Gheorghiu. Pe atunci, aveam de îndeplinit stagiul de trei ani, dar ni s-a promis că, după un an, ne vor da drumul. S-au deblocat posturile la teatre, dar cei de la Botoșani nu s-au ținut de cuvânt. Astfel că am ajuns la Ministerul Culturii, am făcut cerere să ne încheie stagiul, s-a aprobat, iar în 1973 am ajuns la Constanța. După aceea mi-am făcut meseria.

- Cum ați descoperit înclinația pentru comedie?
- Eu mă visam marele june, actor de dramă, dar m-a luat Ion Cojar, profesorul meu de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", m-a pus să joc în câteva comedii, și asta am jucat de atunci.
Lumea s-a săturat de dramă, comediile merg mult mai bine. Oamenii nu mai sunt dispuși să sufere.

- Ați avut un rol memorabil și în dramă.
- Da, rolul lui Zilov, din "Vână-toarea de rațe". Acolo a fost o competiție între comediantul Mazilu și altceva. Am ieșit bine din această luptă.

- Cum v-ați regăsit în ipostazele de actor de film și de regizor?
- Am regizat "Piatra din casă", împreună cu Diana Cheregi. Îmi place să mă uit la actori, să le dau sfaturi… am o imaginație bolnavă… de teatru.
Am jucat și în filme precum "Nea Mărin miliardar" și "Fetele marinarului". E o altă experiență în film, unde trebuie să ai reacția pe moment, pe când la teatru ai timp să te încarci, iar dacă pierzi un moment, te încarci în altul.

- Care au fost provocările pe care le-ați întâmpinat la conducerea Teatrului Dramatic?
- După plecarea lui Jean Ionescu de la șefia teatrului, am fost întrebat dacă nu aș vrea să fiu eu director. "Cum să fiu eu director?", am răspuns. Și l-am propus pe Lucian Iancu, căruia noi îi spuneam Lulă. M-am întâlnit cu el și i-am spus: "Lulă, de azi ești director, eu te-am propus", iar re-plica lui a fost: "Tu faci mișto de mine?". Între timp, Iancu a furat un vapor, cu care a mers până la Istanbul, și a stat la închisoarea de la Aiud timp de cinci ani. Așa că m-au pus pe mine director, la nici un an de directorat al lui Iancu.
Cea mai mare criză de atunci era autofinanțarea. Ni se dădeau doar 9 la sută din veniturile care ni se cuveneau. Dar făceam revistă, teatru antic, în stațiunile de pe litoral. Fiecare turist plătea 10 lei la cazare, dar avea asigurată intrarea la toate spectacolele noastre. Mergeam în turnee în toată țara. Mai mult decât atât, organizam, în fiecare an, săptămâna teatrului constănțean la București, unde prezentam tot repertoriul. Eram cunoscuți, spre deosebire de acum. Teatrele bucureștene continuă să vină la Constanța, la Casa de Cultură. Și noi ar trebui să mergem în Capitală, nu? Mă deranjează foarte tare lipsa de voință. Am 60 de ani, dar am rămas tânăr și nebun. Nu suport inactivitatea. Se pune mereu răul în față: "dacă nu iese?". Nu contează dacă greșești, important e să faci ceva. Pe când eram director, nu suportam obtuzitatea unora care ajungeau în sistem. Nu văd mari schimbări nici acum. Dar noi îi votăm. Nu știm să selectăm.

- Cum a luat sfârșit perioada de directorat?
- În 1990, era goana după schimbare. Așa că oamenii din teatru au început să strângă semnături pentru schimbarea mea. Eu le-am rupt hârtia și le-am spus să stea liniștiți, că îmi dau singur demisia. Când știu că trei sunt împotriva mea, eu nu pot urca pe scenă cu ei.

- Ce vă doriți, în continuare, pentru teatru?
- Mi-aș dori ca teatrul să nu moară, să existe în continuare, pentru că e un oraș mare Constanța, care n-ar trebui să se bazeze numai pe distracție. Orașul are nevoie de cultură și de mai mult sprijin.
Mi-aș mai dori efectuarea unor sondaje, prin care să fie întrebat publicul ce spectacole ar vrea să vadă. Asta nu înseamnă să le dăm manele sau filme indiene. Trebuie să mergi spre public, dar să îl și educi.
Și regret foarte mult că, din cauza conjuncturilor politice, a trebuit să renunțăm la titlul de "Teatru Național". E o chestiune de mândrie. Titlul de "Teatru de Stat" e chiar urât.
Și îmi doresc o clădire mai bună în care să jucăm. Pentru că noi suntem teatrul-mamă și, tot noi, am ajuns să fim dați deoparte și să jucăm pe scena aceasta mică, din cauza căreia a trebuit să renunțăm la trei sferturi din repertoriu. Sufletul pe care-l pui nu ți-l dă nimeni înapoi.