"Carmen" sau efectul de capă roșie asupra spectatorului de operă

Roșul iubirii domină scena pe care tânăra regizoare Răsvana Cernat a montat opera "Carmen" de Bizet. Este roșul acela care înnebunește taurul în arenă, este culoarea pentru care trăiesc toreadorii, iar asupra spectatorilor pare să aibă un efect de implicare afectivă. Pasiunea care guvernează conflictul din celebra creație a compozitorului francez este subliniată prin tot felul de sugestii scenice, de la decor, lumini, costume și accesorii, până la emfaza pe care soliștii au pus-o în interpretare.
Gabriela Hazarian, de la Opera din Brașov, face o minunat de obraznică și pasională Carmen, identificându-se cu personajul, probabil și în urma distribuirii sale în alte montări ale aceleiași creații lirice. În picioarele goale, cu un limbaj al trupului cât se poate de elocvent și expresivitate a interpretării vocale, tânăra mezzosoprană captează simpatia publicului și reușește să transmită mai mult decât frivolitatea personajului, care trece din bărbat în bărbat, fără milă pentru cel pe care nu-l mai iubește, ci dragostea pentru un mod de viață, pentru libertatea inimii, mai presus de viață și moarte.
Don Jose - tenorul Răzvan Săraru este patetic și admirabil în dilema sa existențială, în sfâșierea interioară între pasiune și datorie. Alături de Micaela - soprana Elena Rotari, el a smuls în repetate rânduri aplauze entuziaste ale unui public empatic. Iar, alături de Carmen, a intrat cu talent în disputele pe care compozitorul le-a transpus în replici muzicale contradictorii, incitante pentru spectator.
Baritonul Ștefan Popov, din București, a interpretat cu succes tradus în aplauze rolul toreadorului, cântându-și minunatele arii nemuritoare, pe care orice public le gustă cu cea mai mare plăcere. Gitanele Frasquita și Mercedes (Mădălina Diaconescu și Magda Marcu) au acompaniat-o frumos pe Carmen.
Costumele concepute de Eugenia Tărășescu Jianu au mobilat și au înveselit o scenă mai degrabă săracă în decor, astfel fiind viziunea regizorală. O viziune adaptată, just, și posibilităților modeste ale teatrelor constănțene. De fapt, decât să faci compromisuri la calitate și să încropești din sărăcie decoruri mărețe, dar urâte, mai bine simplifici, esențializezi la maxim, mizând pe lumini, culori și materiale lucioase, atât de adaptate subiectului și locurilor în care se petrece acțiunea.
Corul de copii, corul mare, balerinii au populat scena, creând tablouri colorate și plăcute ochiului. În concluzie, a rezultat o montare foarte reușită a acestei opere care se constituie, de fapt, într-o prezență constantă în repertoriul liric constănțean.