De vorbă cu scriitorul Radu Paraschivescu despre primul director al Școlii nr. 29 din Constanța

Miercuri, 21 Iulie 2021, 00:00
3863
Lansarea, la Biblioteca Județeană „I.N. Roman” din Constanța, a celui mai recent roman „Acul de aur și ochii Glorianei”, al prolificului scriitor Radu Paraschivescu, a prilejuit constănțenilor întâlnirea cu cel care și-a căpătat notorietatea prin acribia de a ne învăța să vorbim corect limba română. Dar și pentru zecile de titluri de cărți pe care le citim cu nesaț și cu zâmbetul pe buze sau pentru cele peste o sută de traduceri impecabile din marii scriitori ai lumii. Un bun prilej și pentru jurnalist de a marca momentul, altfel decât printr-o cronică a evenimentului, la care au participat impresionant de mulți admiratori constănțeni ai lui Radu Paraschivescu.



Pentru că nu mulți cunosc înrudirea sa cu prof. Constantin Paraschivescu, primul director al Școlii gimnaziale nr. 29 „Mihai Viteazul” din Constanța (1968-1988), dialogul pleacă de la personalitatea celui care aducea în topul învățământului constănțean această școală.

-În volumul „Recviem vesel pentru tata”, unul dintre personaje este Constantin Paraschivescu, alias unchiul Ricu, un director temut în rândul elevilor. Era la fel de scorțos și în familie?

-Și mie Ricu mi-a făcut impresia unui om constipat în fața altor profesori. Proiecta imaginea aceasta de sobrietate încliftată, și la costum, și cu un aer british care ascundea mari slăbiciuni, de fapt, pentru copii, în primul rând. Era îndrăgostit de cei de-a V-a și îmi spunea... „Abia aștept să mai fac câte o asistență la clasa a V-a. Măi, motane - așa îmi spunea -, sunt atât de scumpi, știi cum, te topești după ei”. Un om care, sub aparența asta de sobrietate cruntă, era de zahăr. Și un om care își trata, cred, profesorii - din ce știu eu, dar și din ce mi-au mai povestit alții - cu mare camaraderie. Adică în perioada aia, pe vremea lui Ceaușescu, în care trebuia să faci tot felul de munci, să fii de serviciu, să participi la mai știu eu ce activități obștești, el stătea la școală și pe profesori îi trimitea în vacanță. Și știu lucrurile astea pentru că eu eram în vacanță la el atunci și îl vedeam că pleacă și tata îmi spunea „Ah, se duce la școală! Că femeia lui e școala! Și în vacanță se duce acolo, e fericit acolo, lasă-l în ale lui. O să vină, la un moment dat, mâine o să se ducă iarăși”. Știu că el în ochii altora era un tip scorțos, cum ați spus, care zâmbea greu, care avea o figură de om sever, e adevărat, și era sever ca profesor, nu știu. Eu l-am avut meditator la matematică, trei săptămâni, pentru că eram pândit de pericolul examenului de treapta I și nu știam nimic la matematică și mă bazam doar pe română. Și el i-a spus tatălui meu - eu am tras cu urechea – „Mă, el prost nu e, dar nu-i place, se vede că nu-i place matematica, nici cu o tonă de miere nu o înghite”. Și am învățat cu el... era pretențios chiar și cu nepotul pe care-l adora. Și marea mea șansă a fost că nu s-a mai dat examen, pentru că au fost 36 de elevi pe 36 de locuri. Pentru că altfel eu mizam pe un 10 la română, dar nu știu dacă scoteam un 6 la matematică.





-Revenind în sinistra actualitate, marcată de o eternizată pandemie, credeți că este posibil să fi fost „ajutat” măcar cititul?

-Sincer, cred că i-a ajutat pe cei care citeau oricum. Poate că unii au citit mai mult decât înainte, pentru că, stând acasă, au avut mai mult timp, decât timpul petrecut în mașină sau în mijloacele de transport în comun. Altfel, însă, este greu să te aduni în condiții de pandemie. Nu putem generaliza. Pentru singuratici sau pentru cei care nu au animale de companie de scos la plimbare sau copii mici care au colici, sau bătrâni bolnavi de care trebuie să se ocupe, da, poate că pandemia a fost și o invitație la lectură. Mă gândesc, însă, că la ultimele sondaje care s-au făcut și studii de piață arătăm la fel de prost.



-Deci mesajul nu este deloc optimist?

-Nu are de ce să fie optimist. Mie mi-ar plăcea să fie optimist, pentru că lucrez în domeniul cărții și scriu cărți și fac cărți și lucrez în domeniul editurilor de 30 de ani aproape. Dar nu pot să fiu optimist când văd că analfabetismul funcțional e spre 45%, când văd că stăm cel mai rău în clasamentul cititului, dintre țările Uniunii Europene. Sigur, avem cele două butelii de oxigen care sunt târgurile de carte... de fapt erau, că acum nu au mai fost. Dincolo de felurile astea de a ne scoate un pic o nară deasupra apei, lucrurile nu arată grozav. Iar pandemia cred că a fost mai folositoare pentru unii scriitori și traducători.



-Mi-ați intuit următoarea întrebare...


-Pe mine m-a făcut să mă adun ceva mai bine, eu fiind într-o situație familială relaxată. Eu nu am avut grijă de nimeni, nu am avut surse de zgomot, nici animale de companie. M-am avut doar pe mine și pe soția mea. Ceea ce a fost simplu... Soțiile sunt gestionabile uneori. Așa că eu am lucrat mai cu spor în pandemie. Și nu, nu fac din asta o împăunare. Pur și simplu așa s-a nimerit, am lucrat mai bine. Pentru că nu am avut o meserie care să-mi curenteze circuite, să mi le rupă, să mi le facă praf. Adică nu am lucrat în construcții sau în transport sau în mai știu eu ce domeniu care presupunea o prezență într-un loc zi de zi. Eu am lucrat cărți. Ori asta făceam și înainte tot acasă. Eu am scris cărțile la biroul meu, nu în altă parte, nu făcând naveta. Prin urmare, cele două luni de stare de urgență m-au enervat din alte puncte de vedere: m-au enervat pentru că nu mai aveam voie să merg prin cafenele și prin librării și m-au enervat pentru că nu am mai putut să merg atât de mult cu metroul, fiind locul în care citesc cel mai mult, pentru că am de parcurs distanțe mari. Dar altfel, în pandemie – depinde ce considerăm pandemie, pentru că ea încă nu s-a terminat –, dacă o luăm de la început până în momentul în care stăm noi de vorbă, eu cred că am scris patru cărți și le-am publicat și am mai publicat cinci sau șase traduceri. Ceea ce înseamnă o recoltă bună.



-Dar pandemia, ca subiect, v-a inspirat?

-Pandemia, ca subiect, face parte dintr-o carte pe care am scris-o în pandemie, face parte din „Vitrina cu șarlatani”. O carte în patru părți, iar ultima parte se cheamă „O sole pandemio” și se ocupă de o bună parte din scenariile conspiraționiste, din urzelile de tip 5G, de salvatorii care vin și se scarpină cu mâna stângă la urechea dreaptă și te vindecă cu ocazia asta și de frica de pandemie și de alte 15 boli, că dacă tot ai plătit măcar să știi ceva. Și de marii curajoși, și de marii sceptici, și de cei care sfidează totul pentru că ei – nu-i așa? – fiind strungari au o pregătire în virusologie, că tot strungarul cu asta începe instrucția. Așa că am valorificat pandemia. Sigur că au existat și cărți de proză care au apărut în pandemie cu tema pandemiei. Dar eu am preferat varianta asta a non-ficțiunii într-o Românie dominată de scenarii, dominată de sceptici de serviciu... Cioran se pare că a făcut prozeliți, dar imbecili mulți dintre ei... și mi-a plăcut să plasez această parte dedicată pandemiei într-o carte care se cheamă „Vitrina cu șarlatani”. Și nu întâmplător se cheamă așa, pentru că una dintre formele șarlataniei este înșelarea bunei credințe, inclusiv cu anumite cursuri de tratat pandemia. Pentru că a existat și așa ceva...





-V-ați vaccinat?

-Da, m-am vaccinat și am zis mulțumesc că pot să o fac. Pentru că până la urmă un om cu hipertensiune și cu diabet este obligat să-și ia niște măsuri de precauție. Mai ales că am început să intru și în grupa de risc ca vârstă. Și-atunci ăsta era lucrul de făcut și l-am făcut.



Pagina a fost generata in 0.2859 secunde