Documentar. 15 octombrie 1922. Simbolistica unui Centenar – Încoronarea Suveranilor României Mari

Într-o duminică a lunii lui Brumar, în ziua de 15, la AD 2022, capitala de suflet a românilor, Alba Iulia – sau Bălgrad, cum i se spunea din vechime – retrăia, la interval doar de patru ani, momente istorice de apogeu: după 1 Decembrie 1918, când s-a proclamat aici, în prezența peste 100.000 de români, Unirea Transilvaniei cu Țara-Mamă. Acum, la 15 octombrie 1922, tot în prezența a zeci de mii de transilvăneni (inclusiv sași, unguri, secui), a oficialităților Statului (dar nu și a principalelor două partide de opoziție – Național, condus de Iuliu Maniu /sic! – ardelean/, și Țărănesc, condus de Ion Mihalache), a diplomaților acreditați și a invitaților din străinătate (din regate – între care Duke of York, viitorul rege George al VI-lea, tatăl recent dispărutei Elisabeta a II-a Marii Britanii – sau republici) – avea să se consacre, simbolic, desăvârșirea făuririi României Mari (realizată ca atare în anul de grație 1918 și recunoscută prin tratatele internaționale din anii următori) prin încoronarea suveranilor – regele Ferdinand I și regina Maria. 

 

... „să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”

            Pregătirile pentru înfăptuirea acestei simbolistici au început din 1919, orașul Alba Iulia – cel al primei Uniri a Transilvaniei, înfăptuită de Mihai Viteazul la 1599, și al martirajului lui Horea, Cloșca și Crișan la 1785 – singularizându-se în mentalul neamului românesc ca fiindu-i capitala de suflet.

            Pilduitoare sunt, în acest sens, spusele profetice ale marelui om politic Nicolae Filipescu, din februarie 1915, când se afla în fruntea campaniilor pentru alăturarea României aliaților francezi, englezi și ruși: „Sire, ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam. Vei fi cel mai mare voevod al țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei, aducând pe deasupra și strălucirea purpurei regale, sau, răpus în cel mai suprem avânt de vitejie al neamului, vei fi sfințit ca erou național. De aceea mărirea ce ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”.

            Pe acest fundal istoric, pregătirile pentru încoronarea suveranilor la Alba Iulia aveau să transforme micul oraș între-un veritabil șantier – se trasează bulevardul dinspre centru spre Cetate, se măresc liniile de cale ferată (vor fi peste 20), se înalță Teatru Comunal (cu numele „Teatrul Caragiale”, actuala Casă de Cultură a Studenților) se construiește, mai presus de orice – la propunerea lui Nicolae Iorga – în interiorul Cetății, Catedrala Ortodoxă (prin planurile cunoscutului și foarte laboriosului arhitect Victor G. Ștefănescu – autorul planurilor, între altele, și al reprezentativelor clădiri constănțene Palatul Primăriei, Moscheea Regală, Cazinoul de la Mamaia).

            Ansamblul de pregătiri era coordonat de către Comisiunea pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor (condusă, inițial, de către generalul Constantin Coandă, mai apoi de către ing. Anghel Saligny), ai cărei membri erau personalități dintre cele mai cunoscute ale timpului – mitropolitul-primat (viitor patriarh) Miron Cristea, istoricii N. Iorga și Alexandru Lapedatu, miniștrii – la acea dată – Octavian Goga și  Nicolae Titulescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, George Enescu ș.a.  

 

... ,,suprema răsplată pe deplin datorită faptei lor de credinţă, jertfă şi neclintită stăruinţă”

            Așa socotea N. Iorga că Încoronarea Suveranilor, Ferdinand și Maria, drept regi ai României Mari, semnifica consacrarea, la scară simbolică, a legăturii lor cu Țara Întregită.

            Cât o privește, regina Maria – posesoare și al harului scrisului – avea să consemneze, în ce privește ziua de 15 octombrie 1922: „Alba Iulia este frumoasă. Un orăşel-cetate vechi şi acolo, în mijlocul zidurilor crenelate, fostul guvern [condus de generalul Alexandru Averescu] a construit mica catedrală unde urma să aibă loc încoronarea. Ea este în centrul unui scuar, înconjurată de o clădire, ca o mânăstire. A fost foarte mult criticată şi are, fireşte, greşeli, dar, în general, arată extrem de frumoasă şi plăcută şi a fost minunat împodobită şi îngrijită.

            Am sosit la biserică unde toţi oaspeţii îşi ocupaseră deja locurile. Nando [regele Ferdinand] şi cu mine stăteam pe scaunele-tronuri, unul în faţa celuilalt. Slujba a fost frumoasă, sobră, nu prea lungă, corul excelent. Interiorul bisericii, deşi nu este mare, este impozant şi frescele sunt bune.

            După ce s-a terminat slujba, Nando şi cu mine, urmaţi de cei care ne duceau coroanele şi mantiile, am ieşit afară, în marele scuar din partea cealaltă a bisericii, unde se ridicase o estradă cu un baldachin deasupra. Toţi oaspeţii au luat loc în jurul estradei unde doar Nando şi cu mine stăteam singuri. Bătrânul Ferekide, ca preşedinte al Senatului, şi Orleanu, preşedintele Camerei, au înaintat cu coaroanele noastre, generalul Lupescu cu mantia majestăţii Sale, şi generalul Popovici cu a mea.

            Nando m-a ridicat şi m-a sărutat în vreme ce toţi cei prezenţi au aclamat din toate puterile şi toate muzicile militare au cântat imnul naţional. Cred că trebuie să fi fost o frumoasă imagine şi sper că Majestatea Sa şi cu mine ne-am jucat bine rolul şi am arătat cum am putut mai bine în veşmintele noastre copleşitoare”.

 

Coroana României Mari, „dela Tisa până la Nistru şi până la Mare”

            Iar regele Ferdinand I a citit o emoționantă Proclamație, agrementată de învățăminte istorice și plină de speranțe social-naționale:

            „Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui întemeietor.

            Suindu-mă pe Tron, am rugat Cerul să dea rod muncii, ce, fără preget, eram hotărît să închin iubitei mele Ţări, ca bun Român şi Rege.

            Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al Neamului nostru.

            Am venit astăzi cu Regina care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la răstriste si la bucurie, ca printrʼaceastă sărbătoare să consacram în faţa Domnului şi a scumpului nostru Popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul.

            Punând pe Capul Meu, întrʼaceastă străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oţel dela Plevna, pe care noui şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, Mă închin cu evlavie memoriei celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei cari au proclamat-o întrʼun glas şi o simţire dela Tisa până la Nistru şi până la Mare.

            Întrʼaceste, clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată.

            Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lor binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică.

            Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu:

            Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le dea toată puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc.

            Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle-soarta tot mai prosperă întrʼo viaţă de armonie şi de dreptate socială.

            Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor Românilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel-de-Sus a rânduit să trăească împreună cu noi.

            Vreau ca Românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei depline înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului.

            Vreau ca în timpul domniei Mele, printrʼo întinsă şi înaltă desvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite sbuciumări.

            Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii, voiu avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi în faptă în jurul tronului.

            Acestei sfinte misiuni, în neclintită unire cu poporul nostru, voiu închina toate puterile mele de om şi de Rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească, binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”.

Stoica LASCU