File de Istorie - Decembrie 2022: un bilanț pozitiv

Totuși, dincolo de disfuncționalitățile sale structurale, pe alocuri majore, de justificatele nemulțumiri remanente și de rănile neînchise, statul român traversează astăzi cea mai favorabilă perioadă din existența sa modernă. Într-un context geopolitic complicat și periculos, cu provocări multiple la orizont, prezentul text va încerca să ofere câteva argumente pentru a privi cu încredere spre situația în care ne aflăm și spre anii ce vor veni.

O politică externă relativ coerentă și corect orientată

Sfera relațiilor internaționale a constituit poate cel dintâi și cel mai important spațiu în care partidele românești de după 1990 au descoperit și exersat consensul. Integrarea în structurile economice și de securitate euroatlantice a devenit repede proiectul comun de căpătâi al principalilor oameni politici de la București. Consecvența cu care, dincolo de doar câteva blocaje și abateri de la traseu, atât dreapta, cât și stânga din România au rămas aproape de acest obiectiv ni se înfățișează cu atât mai însemnată cu cât a fost vorba despre un proces de amploare, dificil, îndelungat, care a înregistrat uneori și eșecuri sau amânări. Ca membru al NATO din 2004 și al Uniunii Europene din 2007, dar încă în afara spațiului Schengen și al monedei unice, țara noastră este astăzi aproape de a închide acest parcurs.

În plus, dacă, la nivelul responsabilităților în plan intern, discuția despre memoria traumatică a regimurilor Gheorghiu-Dej și Ceaușescu și a momentului decembrie 1989 este încă, în mod regretabil, blocată, în ceea ce privește consecințele de politică externă ale decomunizării și ale dezintegrării blocului estic, lucrurile au devenit, în scurt timp, mult mai clare și mai tranșante. Astfel, începând cu a doua jumătate a anilor `90, atitudinea României față de Rusia – moștenitorul politic al Uniunii Sovietice – a fost aproape invariabil circumspectă și rece. În consecință, încă de acum mai bine de un deceniu și jumătate intențiile agresive ale regimului Putin au fost mult mai corect anticipate și evaluate la București decât în multe dintre capitalele occidentale și chiar decât la Budapesta, de exemplu.

Un stat care și-a înțeles clivajele

Realizată gradual și pe cale pașnică în cele mai multe dintre statele europene și brusc și prin violență la noi, căderea regimurilor comuniste a fost însoțită, așa cum sublinia istoricul Tony Judt, de un proces, la scară continentală, de „fisiune”. Pe fondul relaxării practicilor represive, vechile clivaje etnice, economice și religioase din această parte a Europei s-au reaprins și, acolo unde au fost prost gestionate sau unde nu au existat alte soluții, au dus la ciocniri armate sau/și la dezintegrare politică. Astfel, la finele anului 1992, Cehia și Slovacia au convenit, prin negocieri, să se separe. Tot în ultimul deceniu al secolului trecut, după o succesiune de patru episoade sângeroase, Iugoslavia s-a făcut țăndări. Și fragmentarea Uniunii Sovietice a avut, la rândul ei, secvențe tensionate, lăsând în același timp în statele succesoare, o salbă de conflicte latente.

Într-un astfel de peisaj marcat de convulsii și de regimuri politice încercând adeseori neinspirat să își înghețe sau să își anihileze tendințele centrifuge interne, România s-a profilat ca unul dintre statele care și-au înțeles cu relativă acuratețe faliile. 

După regretabilul moment Târgu Mureș, din martie 1990, când confruntările interetnice de acolo au constituit pretext pentru reactivarea structurilor vechii Securități (sub titulatura Serviciul Român de Informații), în statul nostru au devenit tot mai vizibile și mai eficiente eforturile de integrare a minorităților naționale în actul politic și administrativ și de detensionare din fașă a oricăror provocări, venite în special de la extremiștii români sau maghiari.

Un sistem politic stabil și previzibil

Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, principala formațiune politică a etnicilor maghiari de la noi, s-a conturat de-a lungul ultimelor două decenii ca unul dintre cei mai liniștiți și confortabili parteneri de guvernare, deopotrivă pentru partidele de stânga, respectiv de dreapta. În același timp, potrivit legislației constituționale, toate minoritățile naționale din România au căpătat drept de reprezentare în Camera Deputaților și, aproape invariabil, sprijină simbolic actul de guvernământ.

În acest cadru general, experiențele electorale ale ultimilor 30 de ani au ilustrat faptul că surprizele majore la urne sunt aproape excluse; pilonii pe care s-a așezat pluralismul politic românesc au devenit, după succesive prefaceri, cele două partide-sistem de astăzi, în vreme ce spațiul pentru grupările nou-înființate a rămas mai mereu relativ strâmt, iar bazinul formațiunilor extremiste nu a depășit aproape niciodată 20%.

Corupția endemică și tentația de a subordona justiția și presa au constituit, de-a lungul ultimelor decenii, probabil cele mai grave probleme ale sistemului politic românesc, în vreme ce continua deprofesionalizare a personajelor de la vârful partidelor ar putea fi considerată una dintre cele mai îngrijorătoare tendințe actuale. În trecut, adeseori incompetența administrativă și abuzurile Executivului și Legislativului, au stârnit, atunci când nicio altă măsură de blocare nu a mai putut fi luată, reacția surprinzătoare a unei societăți civile tot mai conștiente de puterea ei.

Asistent universitar doctor Adrian HERȚA