"Năpasta", o remarcabilă premieră a teatrului constănțean

Vineri seara, teatrul care nu-și deschisese încă porțile stagiunii - porți blocate de lucrările de renovare - a oferit publicului un nou și cutremurător spectacol. Anul Caragiale a adus pe scena dramaticului constănțean, "Năpasta", ultima piesă a marelui dramaturg. 

Premiera ce a avut loc pe 3 februarie 1890 nu s-a bucurat de apreciere din partea publicului sau a criticii. Piesa a generat un val de antipatie asupra întregii opere a autorului și a adus și o acuzație de plagiat, de către Caion (C.Al. Ionescu), acuzație dovedită în scurt timp drept calomnie și judecată ca atare. Toate aceste resentimente față de opera sa l-au trimis pe marele I.L. Caragiale într-un autoexil, la Berlin, și i-au amuțit muza. "Năpasta" este ultima piesă și singura tragedie din opera dramaturgului blamat atunci și celebrat astăzi.

Regizorul Sorin Militaru vine cu o adaptare tulburătoare după "Năpasta" și cu o imagine ca de film, pe scena constănțeană.

Cortina s-a ridicat vineri seară, într-un moment plin de tensiuni. După 9 ani de la moartea lui Dumitru, dispariția lui Ion - pădurarul, cel acuzat de crimă, sentimentele mocnite răbufnesc. Scena ni-i dezvăluie pe Anca și Dragomir stând la masă și ascultând știrea citită de Gheorghe din ziar. Știrea despre Ion care a fugit de la ocnă sau a căzut în ocna veche și și-a lăsat oasele pe-acolo. În capul mesei un bărbat ca o nălucă, luminat străveziu, are gesturi aproape nefirești. Îl intuiești, mai devreme sau mai târziu, pe Dumitru - fantoma fostului soț omorât, aș spune foarte reală, dar n-are sens. O fantomă bine gândită a cărei prezență, ușor sinistră, te cutremură.

Pe toată durata ei, piesa cu cele cinci personaje și drama lor, puse într-o lumină care reliefează fiecare trăire a personajului, pe un fundal sonor care te face să le auzi zbaterile interioare, îți transmite direct vibrația trăirilor pe care le au cei cinci. Dragoste și ură, sete de răzbunare și neputința înțelegerii unui destin ne sunt transmise direct și puternic, făcându-ne părtași. Pentru că pe scenă totul pare foarte real.

Sorin Militaru a gândit partea scenografică, de muzică și de lumină astfel încât să scoată în evidență partiturile actoricești. Decorul e simplu și inspirat, oferind spațiul propice desfășurării fiecărui personaj. O masă, patru scaune, două rafturi cu sticle și carafe, un pat și - cel mai de efect - în mijlocul scenei, un șifonier cu oglinzi. Textul a fost astfel comprimat încât drama fiecăruia devine și mai intensă, iar încărcătura emoțională crește cu fiecare moment al piesei. Intro-urile care detensionează puțin atmosfera sunt cele dintre Anca și Gheorghe. Adrian Dumitrescu (Gheorghe) e singurul care dă o firava notă de comic în toată tragedia de pe scenă.

Anca, cea care de 9 ani își consolidează gând cu gând ideea că Dragomir l-a ucis pe Dumitru, fostul ei iubit soț, transmite convingător setea de răzbunare prin Dana Dumitrescu.

Dragomir e măcinat de remușcări. Poate de-aia nu-și ridică ochii din pământ decât când o înghesuie pe Anca pe care o învinovățește că i-a distrus viața și liniștea. Din dragoste pentru ea, l-a omorât pe Dumitru, prietenul lui. Pe ea o voia, dar în ochii ei, de nouă ani, n-a văzut decât reproșul și bănuiala. Cosmin Mihale a reușit să transmită toate astea vineri seara. Plus ușoara nebunie de care încețoșează mințile omului cu conștiința încărcată: în mintea lui, fantoma lui Dumitru bântuie locul lăsând urme fizice pe care el - Dragomir - se chinuie să le șteargă într-o stare vecină cu nebunia. Nu poate pentru că mustrările sale sunt cauzate și de Ion, cel care a plătit o faptă pe care nu a făcut-o.

Marian Adochiței întruchipează cu mult talent un Ion adevărat, chinuit de întrebări și de o experiență traumatizantă, un Ion nebun și speriat, credincios, dar și răzbunător.

"Năpasta" lui Sorin Militaru este un spectacol admirabil care trebuie văzut și, mai ales, simțit.